"Convertirea. A-l urma pe Domnul Isus pe calea smereniei": prima meditație din Postul Mare
Cetatea Vaticanului – A. Mărtinaș
Vatican News - 6 martie 2026. Cu titlul "Convertirea. A-l urma pe Domnul Isus pe calea smereniei", meditația a scos în evidență semnificația convertirii potrivit Evangheliei, înțeleasă ca "inițiativă a lui Dumnezeu la care oamenii sunt chemați să participe cu toată libertatea lor". "Este un răspuns: cel mai potrivit răspuns pe care un om îl poate da harului care îl precedă și îl cheamă" – a subliniat predicatorul, amintind că sfântul Francisc, referindu-se la etapele cheie ale parcursului său spiritual, afirma că inițiativa aparține în întregime Domnului.
Radicalitatea convertirii
Un alt aspect reliefat de predicator în prima meditație din Postul Mare 2026 este radicalitatea convertirii, spunând că "nu este suficient să corectăm câteva comportamente, ci este necesară o adevărată reînnoire a sensibilității – trebuie să sondăm adâncimea brazdei pe care păcatul a săpat-o în noi" pentru a ajunge la "o transformare profundă".
Explicând că păcatul duce la o alterare a capacității noastre de a recunoaște cu claritate ceea ce este bun, adevărat și frumos, părintele Pasolini a evidențiat un alt efect al păcatului: pierderea măsurii corecte de autoevaluare și uitarea obiectivului final: măreția la care suntem chemați. Și, observând tendința actuală de a alunga păcatul din mentalitate, predicatorul a spus: "Trăim într-o epocă în care cuvântul păcat pare să fi dispărut aproape complet din modul nostru de gândire. În conștiința comună – și uneori chiar și în viața Bisericii – totul este explicat ca fragilitate, rană, limitare, condiționare. Și, atunci când mai este menționat, păcatul este adesea redus la o mică greșeală sau slăbiciune".
"De aceea" – a continuat – "credința creștină ia păcatul în serios. Nu pentru a acuza omul, ci pentru a-i proteja și afirma măreția. Pentru a recunoaște că alegerile sale contează cu adevărat, că libertatea sa este reală și că, prin aceasta, el poate construi sau distruge: pe sine însuși, pe ceilalți, lumea. Înseamnă, de asemenea, să recunoaștem că există o rană reală în noi, care nu poate fi rezolvată prin câteva ajustări, ci are nevoie de o vindecare profundă".
Convertirea, un itinerariu exigent, un har
Subliniind că parcursul convertirii nu este ușor, "deoarece are sarcina de a vindeca existența noastră prin restabilirea relației noastre cu Dumnezeu, Creatorul și Mântuitorul nostru", predicatorul a explicat: "Este un har, dar se concretizează prin repetarea concretă a gesturilor și alegerilor pe care am început să le trăim în libertate și iubire. Eficacitatea sa depinde tocmai de capacitatea noastră de a păstra aceste gesturi în timp, chiar și atunci când devin obositoare sau repetitive. Nu este un efort steril: este fidelitatea celor care au întrezărit deja sensul și valoarea a ceea ce trăiesc și, tocmai din acest motiv, continuă să o practice cu libertate și bucurie".
Cu referire la darul convertirii și la modalitatea justă de a răspunde, părintele Pasolini a amintit exemplul "Sărăcuțului din Assisi", spunând: "Când Sfântul Francisc, după ce i-a întâlnit pe leproși, simte pentru prima dată ceva adevărat și liber în interiorul său, răspunsul dat de el nu este nici capitularea, nici renunțarea: este recunoașterea. Și când, în mica biserică din Porziuncola, ascultă Evanghelia și înțelege că acele cuvinte îl cheamă pe nume, reacționează cu un strigăt de bucurie: Asta vreau, asta cer, asta doresc să fac din toată inima!"
Umilința, o cale pe care fiecare persoană botezată este chemată să o urmeze
"În istoria Bisericii" – a continuat predicatorul – "Francisc din Assisi este cunoscut pentru îmbrățișarea sărăciei radicale, pe care a ales-o ca parte esențială a vieții sale evanghelice. Cu toate acestea, dacă citim cu atenție scrierile sale, ne dăm seama că dragostea sa față de sărăcie nu a fost niciodată separată de o profundă stimă față de umilință" (...) "Pentru sfântul Francisc, Cristos cel sărac și smerit nu este doar una dintre numeroasele imagini devoționale, ci numele cel mai precis pentru acel Dumnezeu revelat în Întrupare și în Paștele Cuvântului său etern. În sărăcie și smerenie, el recunoaște trăsăturile lui Dumnezeu, pe care omul este chemat să le trăiască, deoarece este creat după chipul și asemănarea sa".
Explicând că sărăcia "în forma radicală trăită de sfântul Francisc, privește doar pe cei care se simt chemați la o vocație similară", "umilința" – a evidențiat – "este o cale pe care fiecare persoană botezată este chemată să o urmeze dacă dorește să îmbrățișeze pe deplin harul vieții în Cristos".
"Prin urmare" – a mai spus predicatorul – "merită să redescoperim sensul autentic al unui cuvânt care este adesea înțeles greșit, începând cu etimologia sa. Cuvântul latin humilitas este înrudit cu humus, pământul. Persoana umilă este cea care provine din pământ, care aparține pământului, care nu uită că este pământ. Gestul cenușii cu care intrăm în Postul Mare – amintește-ți că ești țărână și în țărână te vei întoarce – nu este o invitație la tristețe sau la dispreț de sine: este o întoarcere la adevăr. Este modul în care Biserica ne readuce la măsura noastră cea mai autentică, eliberându-ne de greutatea sufocantă a ceea ce nu suntem".
"Cu toate acestea" – a explicat – "umilința a fost adesea înțeleasă greșit. În lumea clasică, acest concept avea aproape întotdeauna o conotație negativă: indica ceva nesemnificativ, mizer, servil".
Subliniind că smerenia creștină nu are nimic de-a face cu această viziune falsificată, predicatorul a precizat și un alt aspect: faptul că "smerenia nu este pur și simplu o virtute care poate fi dobândită prin voință" ci, mai degrabă, "un mod de a trăi în lume și în cadrul relațiilor", care are ca efect o reducere a imaginii exagerate pe care o avem despre noi înșine și o întoarcere la adevăr. "Este un dar al Duhului Sfânt, chiar înainte de a fi un exercițiu ascetic" – a mai spus predicatorul – amintind că Isus știa într-atât de bine acest lucru încât – așa cu relatează Evangheliile – a cerut în mod explicit trăirea smereniei.
Măreția celui care se face mic
Revenind la întâlnirea sfântului Francisc cu leproșii, părintele Pasolini a explicat că acest episod scoate în evidență "un aspect și mai surprinzător al intuiției sale evanghelice", spunând: "Francisc era un om însetat de împlinire: căuta gloria, urmărea visuri și dorea să trăiască intens. De-a lungul vieții, a încercat să devină mai mare: un negustor de succes, un cavaler, un om de prestigiu. Dar aceste aspirații nu i-au dat ceea ce căuta. Când, însă, s-a trezit în fața cuiva mai mic decât el, s-a întâmplat ceva neașteptat: adevărata lui măreție a ieșit la iveală. Nu prin cucerire, ci prin îmbrățișare". (...) "De aceea, Sărăcuțul din Assisi le-a cerut tovarășilor săi să se numească frați minori. Nu pentru a părea mai umili, ci pentru a trăi cu adevărat ca persoane mici: oameni care nu ocupă tot spațiul, ci îl deschid și altora. Pentru Francisc, a fi mic este modul concret de a întruchipa Evanghelia: deschidere radicală și ospitalitate față de ceilalți.
Pentru a-i învăța pe frații săi valoarea acestei poziții secundare, Francisc îi îndeamnă să cerșească atunci când munca nu este suficientă pentru a le asigura necesarul". (...) "Pentru Francisc, cerșitul nu era o strategie legitimă – poate chiar inteligentă – pentru a obține hrană și alte bunuri materiale. Era o modalitate de a trezi milostivire și generozitate în ceilalți: de a le permite să experimenteze ceea ce el însuși experimentase când întâlnise leproșii."
Convertirea continuă
Amintind că, adesea "ne imaginăm convertirea ca pe o tranziție clară: mai întâi păcatul, apoi decizia de a ne schimba și, în final, calea spre sfințenie", predicatorul a explicat că această viziune este "un model liniștitor, dar viața în Duhul este mai complexă și mai răbdătoare decât credem". "Păcatul, convertirea și harul nu sunt etape succesive: în viața reală, ele sunt interconectate. Rămânem păcătoși, suntem mereu în proces de convertire și tocmai în acest fel suntem sfințiți de Duhul Sfânt. A te converti înseamnă a începe continuu din nou această mișcare a inimii, prin care sărăcia noastră se deschide harului lui Dumnezeu" – a spus părintele Pasolini.
Revenind la exigența de a deveni mici, prelatul a evidențiat că micimea "nu este nici o strategie și nici un comportament exterior, ci o formă de viață baptismală".
"În zile marcate din nou de durere și violență" – a spus în încheiere predicatorul Casei Pontificale – "a vorbi despre micime poate părea abstract, aproape un lux spiritual. În realitate, este o responsabilitate concretă, legată de soarta lumii. Pacea nu vine numai din acorduri politice, nici din strategii diplomatice sau militare, ci de la bărbații și femeile care găsesc curajul de a deveni mici: capabili să facă un pas înapoi, să renunțe la violență în toate formele sale, să nu cedeze tentației răzbunării și abuzului de putere, să aleagă dialogul chiar și atunci când circumstanțele par să nege această posibilitate. Este o sarcină exigentă și zilnică. Nu o putem amâna sau delega altora. Cei care se recunosc ca fii ai lui Dumnezeu știu că această convertire a inimii îi privește personal. Din acest motiv, putem să ne asumăm cuvintele pe care Sfântul Francisc, la sfârșitul vieții sale, marcat de stigmate, nu a încetat să le repete fraților săi: Să începem, fraților, să slujim Domnului Dumnezeului nostru, căci până acum am făcut puține progrese. (Sfântul Bonaventura, Legenda Maggiore XIV,1; FF 1237)".
