De ce, totuși, ”Dumnezeu preferă radioul”?
Andrea Monda
L’Osservatore Romano – 8 februarie 2026
Cum se comunică de peste Tibru? De acum, au aflat cu toții: prin ziare, mai mult, prin ziarul «L’Osservatore Romano», din îndepărtatul 1 iulie 1861, apoi prin Radio Vatican, din 12 februarie 1931, și, mai recent, prin imaginile Centrului de Televiziune al Vaticanului (în prezent, Vatican Media) și prin web, care cuprinde la un loc această panoplie în portalul Vatican News.
Dar, haideți să o spunem, trebuie să recunoaștem că dintre toate mijloacele de comunicare catolice cel mai ”coerent cu misiunea” proprie este întocmai radioul. Fără îndoială, este cel mai ”divin”. Să mă explic. Este adevărat că Dumnezeu comunică, mai mult, se comunică prin Scriptură, drept care este just să recunoaștem primatul care-i revine ziarului scris, hârtiei tipărite, dar este la fel de adevărat că scrisul vine ceva mai târziu. La început a fost cuvântul. Cuvântul este oral mai înainte de a fi scris. Este scris mai târziu, este trans-scris. Biblia, Evangheliile, aceste texte extraordinare pe care se întemeiază credința creștină, povestesc fapte care s-au desfășurat în viața reală și au fost povestite mai întâi de toate pe cale orală. Unul vorbește, povestind experiența prin care a trecut, iar celălalt ascultă. Nu întâmplător, sfântul Paul avea să spună ”fides ex auditu”: credința vine din cele care se aud. Și, cu mult înainte, întreg Vechiul Testament este constelat de îndemnul dumnezeiesc: ”Ascultă, Israele!”.
Prin urmare, este clar: Dumnezeu preferă radioul. Dintre toate simțurile, El preferă auzul. Și e rezonabil să fie așa. Dintr-un anumit punct de vedere, unul ar fi înclinat să spună: deh, mai bine ar fi fost vederea, un simț mult mai puternic, cel mai tare dintre toate cele cinci simțuri. Cu toate acestea, sfântul Ioan subliniază în Prologul său: ”Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu”. Iar motivul este tocmai faptul că vederea este un simț puternic, care le înghite pe toate celelalte. Acesta este motivul pentru care, dintre toate cele cinci simțuri, Dumnezeu alege auzul, poate cel mai ”slab” dintre toate. Pentru că Dumnezeul Bibliei este un Dumnezeu ”slab”, altfel spus, discret, politicos, care nu se folosește de toată puterea sa, ci își moderează forța. Aici, în joc este libertatea, acest dar misterios pe care Dumnezeu l-a făcut omului și pe care are de gând să-l respecte.
Dacă Dumnezeu ar apărea în toată puterea sa, ce ar fi cu credința noastră, înțeleasă ca o adeziune liberă la propunerea lui Dumnezeu? Cum este vorba, întocmai, de o propunere, Dumnezeu evită să se impună. El se propune și o face cu eleganță, prin intermediul urechilor. Aceste ciudate găuri lipite în pereții craniului nostru sunt mereu deschise (nu e cu putință ”să închizi” urechile), drept care noi suntem constitutiv ”auditori”, dar ce ne este dat să auzim? Atât de multe, poate prea multe lucruri. În acele găuri, ”Open H24”, se revarsă de toate și toate se întipăresc pe timpanele noastre atât de fine.
Este vorba, așadar, de a face o alegere, de a activa capacitatea noastră de alegere și libertatea noastră. Este vorba de a face ca și cu radioul: să te sintonizezi, să găsești lungimea de undă justă și să percepi mesajele care vin de la Dumnezeu printre miile de mesaje ale lumii. E vorba de a face tăcere și de a asculta, reducând volumul zgomotului de fond al orașului, dar și pe cel din inima noastră.
Dacă Dumnezeu ar folosi televiziunea, ar câștiga la pas. Într-o cameră, dacă se pornește un televizor, toți sfârșesc prin a se uita, punând capăt la oricare altă activitate. Cu radioul este altfel. Dacă un aparat de radio este pornit într-o cameră, toți continuă să facă ceea ce viața le dictează să facă. Viața se contopește natural cu viața, se amalgamează cu ea. Și este plăcut să auzi pe fundal acea muzică ori transmisiunea unui jurnal, până când nu sosește ceva, o notă, o știre care ne impresionează și, dintr-o dată le facem să tacă pe toate celelalte și dăm mai tare volumul radioului. Acolo este spațiul în care Dumnezeu poate să intre în contact cu noi. Acest Dumnezeu discret, care ”stă la ușă și bate” și cere smerit atenția noastră, pe care noi, în totală libertate, putem să i-o acordăm ori să i-o refuzăm. Se joacă un meci important aici, este meciul care poate fi decisiv pentru viață, un meci pentru urechi fine. Da, și urechea vrea să aibă partea care i se cuvine. Și s-ar putea să fie partea cea mai bună.
