Durerea unei rupturi
În ziua dureroasă a publicării decretului care oficializează excomunicarea la care au ajuns automat în momentul precis al punerii mâinilor cei doi episcopi lefebvrieni, de Galarreta și Fellay, și cei patru noi episcopi consacrați, unii remarcă pe bună dreptate contradicția fățișă a Fraternității Sacerdotale ”Sfântul Pius al X-lea”. În cuvinte, prin declarații formale, aceasta spune că recunoaște legitimitatea și autoritatea Succesorului lui Petru Leon al XIV-lea, că îl iubește și că se roagă pentru el. În fapte, iar faptele contează întotdeauna mai mult decât cuvintele, nu a ținut cont nicicum de voința lui precisă, de apelurile lui repetate, de cerința lui de a nu se merge mai departe cu consacrările schismatice oficiate fără mandat pontifical, mai mult, cu consacrările schismatice interzise explicit de pontif.
Au revenit în memorie în aceste zile cuvintele sfântului Pius al X-lea, papa de la care Fraternitatea și-a luat numele, care spunea în 1912: ”Cum trebuie iubit un papă? «Non verbo neque lingua, sed opere et veritate» [nu prin vorbe ori cu limba, ci prin fapte și adevăr – n.n]. Pentru a ne arăta iubirea noastră față de papă este necesar să ascultăm de el. De aceea, când e vorba să-l iubim pe papă, nu se fac discuții despre ceea ce el dispune ori cere, ori până unde trebuie să ajungă ascultarea și în care lucruri trebuie să ascultăm de el”.
A fost menționat, de asemenea, paradoxul tradiționaliștilor care consideră că ritul este de neatins, dar și-au inventat o formulă prin care să înlocuiască lipsa unui element esențial într-o consacrare episcopală catolică: mandatul papei.
Punctul-cheie, însă, este altul. Și nu are nimic a face cu Liturghia după ritul pre-conciliar (definită în mod eronat ”Liturghia în latină”), dat fiind că acelor credincioși care sunt atașați de acea formulă liturgică este în continuare permis să o celebreze în comuniune deplină cu Petru. Nodul crucial privește semnificația Tradiției și, mai ales, cine trebuie să fie custodele ei făcând în așa fel încât înțelegerea noastră despre Tradiție să crească sub inspirația Duhului Sfânt. Dacă Tradiția este cristalizată într-un sistem ideologic, dacă unul își arogă dreptul de a judeca un conciliu prezidat de doi papi sfinți cu participarea a trei mii de episcopi din toată lumea, care a promulgat documente votate, practic, în unanimitate; dacă se pretinde că Succesorul lui Petru și toată Biserica catolică trebuie să accepte și să-și însușească ideile teologice ale unui grup particular, atunci există ceva profund contradictoriu. Dar mai ales există ceva foarte îndepărtat de credința catolică, al cărei secret este și rămâne ”et, et”, nu ”aut, aut” [și, și, nu ori, ori – n.n.], după cum explica marele scriitor Vittorio Messori, care a murit în Vinerea Sfântă a acestui an și care a făcut atât de mult pentru revenirea Fraternității ”Sfântul Pius al X-lea” în comuniunea deplină.
Este spațiu, așadar, în Biserică pentru credincioșii atașați de liturgia antică, este spațiu în Biserică pentru a discuta, a citi și a reciti documentele și a le interpreta. Nu, însă, pentru a-l judeca pe papă și pentru neascultare față de el săvârșind fapte care sfâșie unitatea ”Trupului mistic” al lui Cristos, care este Biserica, nu pentru a crea o ierarhie paralelă împotriva interdicției explicite a celui căruia Isus i-a spus: ”Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea”.
