Papii și războaiele în epoca contemporană

Andrea Tornielli
15 aprilie 2026

În timp ce se vorbește din nou de un ”război just”, merită să amintim magisteriul de pace al pontifilor care s-au succedat la catedra lui Petru în ultimii o sută de ani. Este un magisteriu care, încetul cu încetul, s-a îmbogățit și s-a aprofundat, ajungând să considere ca tot mai dificilă posibilitatea existenței unui ”război just”. Considerațiile despre teologia secolelor trecute și despre posibilele justificări ale războiului nu țin cont de faptul că atunci când teologii din trecut scriau despre aceste teme, războaiele erau combătute cu spada și măciuca, nu cu dispozitive explozive ori cu drone ghidate de mașini, un fapt care deschide chestiuni morale de o intensitate dramatică. S-a maturizat din ce în ce mai mult conștiința că războiul nu este o cale de parcurs.

De la scrisoarea către beligeranți, din 1917, a lui Benedict al XV-lea, care descrie Primul Război Mondial ca pe ”un măcel inutil”, până la încercările lui Pius al XII-lea de a evita declanșarea celui de-al doilea conflict mondial; de la cuvintele lui Ioan al XXIII-lea din [enciclica] ”Pacem in terris”, care deja în 1963 scria că ”este aproape imposibil să ne gândim că în era atomică războiul poate să fie folosit ca instrument de dreptate”, până la strigătul lui Paul al VI-lea la ONU, ”Să nu mai fie niciodată război!”, și până la încercările neascultate ale lui Ioan Paul al II-lea de a evita zbuciumatele conflicte din Orientul Mijlociu; Succesorii lui Petru nu au încetat să-și facă auzită vocea impregnată de profeție și realism, dar, din nefericire, de cele mai multe ori ei nu au fost ascultați.

Textul de referință este mai întâi de toate Catehismul Bisericii Catolice, care prevede dreptul la legitima apărare, dar pune ”condiții stricte” chiar și pentru un război defensiv: ”Este nevoie ca, în același timp, paguba cauzată de agresor națiunii sau comunității de națiuni să fie de durată, gravă și sigură; toate celelalte mijloace de a-i pune capăt să se fi dovedit impracticabile sau ineficace; să existe condiții de succes bine întemeiate; folosirea armelor să nu atragă rele și dezordini mai grave decât răul care trebuie eliminat. Puterea mijloacelor moderne de distrugere atârnă foarte greu în aprecierea acestei condiții”. Cine poate să nege că omenirea se află astăzi pe marginea prăpastiei tocmai din cauza escaladării conflictului și a puterii ”mijloacelor moderne de distrugere?”.

Acel NU spus războiului a fost repetat cu o vigoare din ce în ce mai mare în timpul pontificatului papei Francisc care, în enciclica ”Fratelli tutti”, scria: ”Cu ușurință se optează pentru război aducând tot felul de scuze aparent umanitare, defensive ori preventive, făcând recurs, de asemenea, la manipularea informației. De facto, în ultimele decenii, toate războaiele au pretins că au o ’justificare’. (...) Chestiunea e că, pornind de la dezvoltarea armelor nucleare, chimice și biologice, și a posibilităților enorme și crescânde oferite de noile tehnologii, s-a dat războiului o putere de distrugere incontrolabilă, care lovește mulți civili nevinovați. Într-adevăr, ’niciodată omenirea nu a avut atâta putere asupra ei și nimic nu garantează că o va folosi bine’. Prin urmare, nu mai putem să ne gândim la război ca soluție, dat fiind că, probabil, riscurile vor fi întotdeauna mai mari decât ipotetica utilitate care i se atribuie. În fața acestei realități, astăzi este foarte greu a susține criteriile raționale maturizate în alte secole pentru a vorbi de un posibil ’război just’. Să nu mai fie niciodată război!”.

Succesorul său, Leon al XIV-lea, a făcut din pace una din tematicile portante ale pontificatului: în fața nebuniei escaladării belice și a cheltuielilor nemăsurate pentru reînarmare, el parcurge cu același realism și profeție calea deja deschisă de predecesori cerând pace, dialog și negocieri. Măcelurile de civili comise în ultimii ani scutură conștiința a miliarde de persoane din lumea întreagă care privesc la Episcopul Romei. Papa Leon, după cum a făcut Isus în Ghetsemani, invită cu tărie la a pune înapoi sabia în teacă: ”Pretutindeni se simt amenințări în locul chemărilor la ascultarea și întâlnirea celuilalt”, a spus el la Veghea de rugăciune de sâmbătă, 11 aprilie, explicând că ”cine se roagă are conștiința propriei limite, nu ucide și nu amenință cu moartea. În schimb, îi este aservit morții cel care i-a întors spatele lui Dumnezeu cel viu pentru a face din sine și din propria putere un idol mut, orb și surd, căruia să i se sacrifice orice valoare și se pretinde ca lumea întreagă să i se pună în genunchi. Ajunge cu idolatria de sine și a banului! Ajunge cu ostentația forței! Ajunge cu războiul! Adevărata forță se arată în slujirea vieții”.