Leon XIV, noilor preoți: Uimiți-vă de ceea ce Domnul face să crească fără noi

Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă 
26 aprilie 2026 – Vatican News. ”În disponibilitatea tinerilor care urmează să fie sfințiți preoți la cererea Bisericii întâlnim o mare generozitate și un mare entuziasm. Adunându-ne, atât de mulți și atât de diferiți în jurul unicului Învățător, simțim cu toții o forță care ne regenerează. Este Duhul Sfânt, care unește persoanele și vocațiile în libertate astfel încât nimeni să nu mai trăiască pentru sine”: a spus papa Leon al XIV-lea la omilia Sfintei Liturghii din duminica numită ”A bunului păstor”, prezidată pe 26 aprilie a.c. în bazilica San Pietro.

În a patra duminică a Paștelui (după ritul roman sau latin), Biserica marchează Ziua mondială de rugăciune pentru vocații, ocazie folosită deseori de papii din ultimele decenii pentru a sfinți noi preoți pentru dieceza Romei. La cei opt candidați, anunțați în zilele trecute de Vicariatul Romei, s-au adăugat alți doi, astfel că Leon al XIV-lea a hirotonit astăzi zece preoți: patru de la Seminarul Roman, patru de la Colegiul diecezan ”Redemptoris Mater” și doi colegi care s-au pregătit în alte centre de formare.

”Slujirea preotului, asupra căreia chemarea acestor frați ne invită să reflectăm, este un minister de comuniune”, a subliniat papa la omilie, remarcând că lumina Evangheliei ne îndreptățește să afirmăm că ”această duminică este plină de viață. Chiar dacă moartea ne înconjoară, se împlinește deja promisiunea lui Isus: Eu am venit ca să aibă viață și să o aibă din belșug (In 10,10). Viața din belșug vine la noi în întâlnirea foarte personală cu persoana Fiului, dar ne deschide imediat ochii asupra unui popor de frați și surori care deja experimentează, ori care caută încă, puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu (In 1,12). Acesta este un prim secret pentru viața preotului”. ”Dragi candidați la preoție, cu cât este mai adâncă legătura voastră cu Cristos, cu atât mai radicală este apartenența voastră la umanitatea comună. Nu există contrapunere, nici competiție, între cer și pământ: în Isus, acestea se contopesc pentru totdeauna. Acest mister viu și dinamic angajează inima într-o iubire indisolubilă, o angajează și o copleșește. Desigur, la fel ca iubirea dintre soți, iubirea care inspiră celibatul pentru Împărăția lui Dumnezeu trebuie păstrată și întotdeauna reînnoită pentru că orice afecțiune se maturizează și devine fecundă în timp. Sunteți chemați la o formă specifică, delicată și dificilă de a iubi și, chiar mai mult, de a vă lăsa iubiți, în libertate. Această formă poate să facă din voi preoți buni și, în același timp, cetățeni onești, disponibili, făcători de pace și de prietenie socială”.

Papa a îndreptat atenția, pornind de la Evanghelia proclamată în această duminică (In 10,1-10), la cuvintele lui Isus despre unele ”figuri și gesturi de agresiune”, spunând că între el și cei pe care-i iubește pătrund străini, hoți și tâlhari care nu vin decât să fure, să ucidă și să distrugă. ”În cuvintele Domnului”, a reluat papa, ”există un mare realism: El cunoaște cruzimea lumii în care merge împreună cu noi. Prin cuvintele sale, El face aluzie la forme de agresiune fizică, dar mai ales, spirituală. Acest lucru nu-l distrage de la a-și dărui viața. Denunțul nu se schimbă în renunțare, pericolul nu induce la fugă. Iată al doilea secret pentru viața preotului: realitatea nu trebuie să ne înfricoșeze. Cel care ne cheamă este Stăpânul vieții. Slujirea care vă este încredințată, preaiubiților, să comunice pace celui care, chiar și în mijlocul pericolelor, știe de ce este sigur. Astăzi, nevoia de siguranță face sufletele să fie agresive, închide în sine comunitățile, induce la căutarea de dușmani și de țapi ispășitori. Există deseori teamă în jurul nostru și, probabil, chiar înăuntrul nostru. Siguranța voastră să nu consiste în rolul pe care-l aveți, ci în viața, moartea și învierea lui Isus, în istoria mântuirii la care participați cu poporul vostru. Este o mântuire care deja lucrează în marele bine făcut în tăcere, printre oamenii de bună voință, în parohii și în mediile de care vă veți apropia ca însoțitori de călătorie. Ceea ce vestiți și celebrați vă va păzi chiar și în situațiile și în timpurile grele”.

”Comunitățile la care veți fi trimiși sunt locuri în care Cel înviat este prezent deja, locuri unde mulți l-au urmat deja de o manieră exemplară. Veți recunoaște rănile lui, veți deosebi vocea lui, îi veți găsi pe cei care vi-l vor arăta. Sunt comunități care vă vor ajuta și pe voi să deveniți sfinți. Iar voi, ajutați-le să meargă unite în urma lui Isus, bunul păstor, pentru ca să fie locuri – grădini – ale vieții care învie și se împărtășește. Deseori, ceea ce lipsește persoanelor este un loc în care să simtă că este mai bine împreună, că împreună este frumos, că împreună se poate trăi. A facilita întâlnirea, a-l ajuta să vină pe cel care altfel nu ar fi frecventabil și a apropia opusurile este totuna cu a celebra Euharistia și Reconcilierea. A-i aduna împreună pe oameni înseamnă întotdeauna și din nou a implanta Biserica”.

După ce s-a descris pe sine prin imaginea păstorului, în Evanghelia duminicii Isus recurge la o metaforă și spune că el este ”poarta oilor” (cf. In 10,7). Metafora face trimitere la prezența, în Ierusalim, a unei porți prin care treceau oile și mieii destinați jertfelor de la templu, după ce erau mai întâi cufundați în apa scăldătoarei Betesda. ”Este spontan să ne gândim la botez”, a observat la omilie Leon al XIV-lea, iar cuvintele lui Isus în care spune că El este poarta au răsunat frecvent în timpul recentului Jubileu al speranței, care ”ne-a arătat că această imagine vorbește în continuare în inima a milioane de persoane. Secole la rând, ușa – deseori, o adevărată poartă – a invitat la trecerea pragului Bisericii. În unele cazuri, izvorul baptismal era construit în afară, ca piscina antică sub porticurile căreia zăcea o mare mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi și paralizați (In 5,3). Dragi candidați la preoție, simțiți-vă o parte din această omenire suferindă care așteaptă viața din belșug. Inițiindu-i pe alții la credință, veți reaprinde credința voastră. Împreună cu ceilalți botezați, veți trece zi de zi pragul Misterului, acel prag care are chipul și numele lui Isus. Nu ascundeți niciodată această poartă sfântă, să nu o blocați, nu fiți o piedică în calea celui care vrea să intre. Voi nu ați intrat, iar pe cei care voiau să intre i-ați împiedicat (Lc 11,52): este dojana amară a lui Isus adresată celor care au ascuns cheia unei treceri care trebuia să fie deschisă tuturor”.

”Astăzi, mai mult ca niciodată, mai ales acolo unde numerele par să traseze o distanțare între persoane și Biserică, țineți poarta deschisă! Lăsați-i să intre și fiți gata să ieșiți. Este un alt secret pentru viața voastră: voi sunteți un canal, nu un filtru. Mulți cred că știu deja ceea ce se află dincolo de pragul acela. Ei poartă în sine amintiri, poate dintr-un trecut îndepărtat; deseori, este ceva viu care nu s-a stins și care atrage; alteori, însă, este altceva, care încă sângerează și respinge. Domnul știe și așteaptă. Fiți oglinda răbdării și a blândeții sale! Voi sunteți ai tuturor și sunteți pentru toți. Acesta să fie profilul de bază al misiunii voastre: să păstrați liber pragul și să-l arătați, fără a simți nevoia de prea multe cuvinte”.

În același timp, Isus revine și precizează: ”Eu sunt poarta, dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit. Va intra și va ieși și va găsi pășune” (In 10,9). El nu sufocă libertatea noastră. Există forme de apartenență care sufocă, anturaje în care e ușor să intri și din care e aproape imposibil să ieși. Nu așa este Biserica Domnului, nu așa este anturajul discipolilor lui. Cine este mântuit, spune Isus, intră, iese și găsește pășune. Cu toții căutăm adăpost, odihnă și grijă: ușa Bisericii este deschisă. Nu ca să ne înstrăinăm de viață, căci viața nu se epuizează în parohie, într-o asociație, mișcare bisericească ori grup. Cine este mântuit iese și găsește pășune. Preaiubiților, ieșiți și căutați cultura, oamenii, viața! Uimiți-vă de ceea ce Dumnezeu face să crească fără ca noi să fi semănat. Cei pentru care sunteți preoți – credincioșii laici și familiile, tinerii și bătrânii, copiii și bolnavii – locuiesc în pășuni pe care trebuie să le cunoașteți. Uneori, vi se pare că nu aveți harta acestora. O are, însă, bunul păstor, a cărui voce trebuie să o ascultați, pentru că este atât de familiară. Cât de multe persoane se simt pierdute! Mulți cred că nu mai reușesc să se orienteze. Nu există, de aceea, o mărturie mai prețioasă decât aceea care mărturisește: El mă paşte pe păşuni verzi, mă conduce la ape de odihnă, îmi înviorează sufletul. Mă călăuzeşte pe cărări drepte de dragul numelui său (Ps 23,2-3). Numele lui este Isus, [care înseamnă] «Dumnezeu mântuiește». Voi sunteți martori ai acestor realități. Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele (v. 6). Fraților, surorilor, dragi tineri, așa să fie!”

După Sfânta Liturghie, Leon al XIV-lea a mers la fereastra apartamentului pontifical din Palatul Apostolic pentru a conduce, la ora Romei 12.00, rugăciunea antifonului marian pascal ”Regina Coeli” – ”Bucură-te, regina cerului”.