Leon XIV, în Algeria: Biserica nu e un contract social, ci o armonie de credință și iubire

Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă 
14 aprilie 2026 – Vatican News. ”Biserica pe cale de a se naște nu se bazează pe un contract social, ci pe o armonie de credință, afecțiune, idei și alegeri de viață care au în centru iubirea lui Dumnezeu, care s-a făcut om pentru a mântui toate popoarele pământului”: a spus Leon al XIV-lea la omilia Sfintei Liturghii prezidată în bazilica Sfântul Augustin din Annaba, în Algeria, în ultima zi a călătoriei sale apostolice în această țară din nordul Africii.

Suveranul Pontif a ajuns luni, 13 aprilie a.c., la Alger, unde a vizitat Monumentul martirilor, Marea Moschee și a avut mai multe întâlniri cu președintele și autoritățile țării, precum și cu reprezentanții Comunității creștine din capitala Algeriei. Țara nord-africană reprezintă prima etapă a unei lungi călătorii apostolice, de zece zile, pe care Leon al XIV-lea o efectuează în Algeria, Camerun, Angola și Guineea Ecuatorială (13-23 aprilie 2026).

Dacă agenda de luni a călătoriei apostolice în Algeria s-a desfășurat, practic, în Alger, evenimentele din agenda de marți au avut loc la Annaba, vechea cetate Hipona, unde a fost episcop sfântul Augustin, întemeietorul ordinului călugăresc din care a făcut parte Leon al XIV-lea. În prima parte a zilei, papa a vizitat situl arheologic, unde vizita a fost restricționată din cauza intemperiilor vremii. Succesiv, pontiful a făcut o vizită la Casa de bătrâni din Annaba, îngrijită de Surorile Micile Slujitoare ale Săracilor, după care a mers în comunitatea călugărilor Ordinului Sfântului Augustin pentru a lua prânzul.

Ultima întâlnire publică din agenda de marți a fost Sfânta Liturghie, prezidată de Leon al XIV-lea în bazilica Sfântul Augustin din Annaba la ora locală 15.30. În cursul serii, papa se întoarce cu avionul la Alger, urmând ca mâine să plece în Camerun.

Vă oferim aici, în traducerea noastră de lucru, omilia papei Leon al XIV-lea prezentată la Sfânta Liturghie din bazilica Sfântul Augustin, la Annaba, marți 14 aprilie 2026.

Dragi frați și surori, 
Cuvântul divin trece prin istorie și o reînnoiește cu vocea umană a Mântuitorului. Astăzi ascultăm Evanghelia, vestea cea bună pentru toate timpurile, în această bazilică din Annaba, dedicată sfântului Augustin, episcopul vechii Hipona. Secole la rând, locurile care ne găzduiesc și-au schimbat numele, dar sfinții au rămas ca ocrotitori ai noștri și mărturisitori credincioși ai unei legături cu pământul, care vine din cer. Tocmai aceasta este dinamica pe care Domnul o luminează în noaptea lui Nicodim: aceasta este forța pe care Cristos o revarsă în slăbiciunea credinței lui și în tenacitatea căutării lui.

Trimis fiind de Spiritul lui Dumnezeu, ”care nu știi de unde vine, nici încotro merge” (Ioan 3,8), Isus este pentru Nicodim un oaspete special. Într-adevăr, El îl cheamă la o viață nouă, încredințând interlocutorului său, dar și nouă, o îndatorire surprinzătoare: ”trebuie să vă nașteți de sus” (v. 7). Iată îndemnul pentru fiecare bărbat și fiecare femeie care caută mântuirea! Din apelul lui Isus izvorăște misiunea pentru întreaga Biserică și, prin urmare, pentru comunitatea creștină din Algeria: să se renască de sus, adică din Dumnezeu. În această perspectivă, credința învinge eforturile pământești și harul Domnului face să înflorească pustiul. Și totuși, frumusețea acestui îndemn aduce cu sine o încercare, prin care Evanghelia ne cheamă să trecem împreună.

Cuvintele lui Cristos, într-adevăr, au toată puterea unei datorii: trebuie să vă renașteți de sus! Acest imperativ răsună în urechile noastre ca o poruncă imposibilă. Ascultându-L cu atenție pe Cel care poruncește, înțelegem, însă, că nu este vorba de o impunere dură, nici de o forțare ori, cu atât mai puțin, de vreo condamnare la faliment. Dimpotrivă, datoria exprimată de Isus este pentru noi un dar de libertate pentru că ne revelează o șansă nesperată: noi avem posibilitatea de a ne naște din nou de sus, mulțumită lui Dumnezeu. Trebuie să facem aceasta, așadar, după voința sa de iubire, care dorește să reînnoiască omenirea chemând-o la o comuniune de viață care începe cu credința. În timp ce Cristos ne cere să reînnoim de la capăt toată existența noastră, ne dă în același timp și tăria de a o realiza. O dovedește bine sfântul Augustin, care se ruga astfel: ”Dăruiește, Doamne, ceea ce poruncești și poruncește ceea ce voiești” (Confesiuni, X, 29,40).

Așadar, atunci când ne întrebăm cum ar fi posibil un viitor de dreptate și de pace, de armonie și de mântuire, să ne aducem aminte că îi adresăm lui Dumnezeu aceeași întrebare a lui Nicodim: istoria noastră chiar poate cu adevărat să se schimbe? Suntem împovărați atât de mult de probleme, amenințări și necazuri! Viața noastră poate cu adevărat să ia din nou de la început? Da! Afirmația Domnului, plină de o iubire atât de mare, copleșește inimile noastre de speranță. Nu contează cât de apăsați ne simțim de suferință ori de păcat: Cel răstignit duce toate aceste poveri împreună cu noi și pentru noi. Nu contează cât de neîncrezători suntem din cauza slăbiciunilor noastre: tocmai atunci se arată puterea lui Dumnezeu, care l-a înviat pe Cristos din morți ca să dea lumii viața. Fiecare dintre noi poate să simtă libertatea vieții celei noi care vine din credința în Mântuitorul. Din nou, sfântul Augustin ne dă exemplu: mai înainte de a ne uita la el pentru înțelepciunea lui, să ne uităm la el pentru convertirea lui. În această renaștere, însoțită providențial de lacrimile mamei, sfânta Monica, Augustin a devenit el însuși, exclamând: ”Eu nu aș fi, Dumnezeul meu, nu aș fi deloc, dacă tu nu ai fi în mine. Mai bine zis, eu nu aș fi, dacă tu nu ai fi în mine” (Confesiuni, I, 2).

Da, creștinii se nasc de sus, renăscuți de Dumnezeu ca frați și surori ai lui Isus, iar Biserica ce-i hrănește cu sacramentele este un sân primitor pentru toate popoarele pământului. După cum am ascultat mai înainte, [cartea] Faptele Apostolilor dă mărturie despre aceasta relatând stilul prin care se deosebește omenirea renăscută din Duhul Sfânt (cf. Fap 4,32-37). Este necesar și astăzi a primi și a realiza acest canon apostolic, meditând asupra lui ca la criteriul autentic al reformei bisericești: o reformă care începe cu inima, pentru a fi adevărată, și care îi privește pe toți, pentru a deveni efectivă.

În primul rând, ”mulţimea celor care au crezut era o singură inimă şi un singur suflet| (v. 32). Această unitate spirituală este o concordie, cuvânt care exprimă bine comuniunea inimilor care palpită împreună, pentru că sunt unite cu inima lui Cristos. Biserica pe cale de a se naște nu se bazează, așadar, pe un contract social, ci pe o armonie de credință, afecțiune, idei, alegeri de viață care au în centru iubirea lui Dumnezeu, care s-a făcut om pentru a mântui toate popoarele pământului.

În al doilea rând, admirăm efectul material al unității spirituale dintre credincioși: ”toate le aveau în comun” (v. 32). Toți au totul, participând la bunurile fiecăruia ca mădular al unicului trup. Nimeni nu este privat de ceva pentru că fiecare împarte ceea ce este al lui. Transformând posesia în dar, această dăruire fraternă nu reprezintă o utopie decât pentru inimile rivale între ele și pentru sufletele lacome pentru sine. Dimpotrivă, credința în unicul Dumnezeu, Stăpânul cerului și al pământului, îi unește pe oameni după o dreptate desăvârșită, care îi invită pe toți la caritate, adică la a iubi orice făptură cu iubirea pe care Dumnezeu ne-o dăruiește în Cristos. De aceea, mai ales în fața lipsurilor și a asupririi, creștinii au ca un cod fundamental caritatea: să facem celui de lângă noi ceea ce ne dorim ca alții să facă pentru noi (cf. Matei 7,12). Însuflețită de această lege pe care Dumnezeu o întipărește în inimi, Biserica este întotdeauna pe cale de a se naște pentru că acolo unde există disperare, ea aprinde speranța, unde este mizerie, ea aduce demnitate, unde este conflict, ea aduce împăcarea.

În al treilea rând, în textul din [cartea] Faptele Apostolilor aflăm temelia acestei vieți noi, care cuprinde popoarele de orice limbă și cultură: ”apostolii dădeau mărturie cu multă putere despre învierea Domnului Isus şi ei toţi se bucurau de mult har” (Fapte 4,33). Caritatea care-i însuflețește, mai înainte de a fi un efort moral, este semnul mântuirii: apostolii proclamă că viața noastră se poate schimba pentru că Cristos a înviat din morți. Prima îndatorire a păstorilor de suflete, slujitori ai Evangheliei, este așadar aceea de a da mărturie despre Dumnezeu înaintea lumii cu o singură inimă și un singur suflet, fără ca grijile să ne afecteze prin teamă și fără ca modele să ne slăbească prin compromisuri. Împreună cu voi, frați în episcopat, și împreună cu voi, preoții, să reînnoim constant această misiune pentru binele celor care ne sunt încredințați pentru ca Biserica întreagă să fie, în slujirea ei, un mesaj de viață nouă pentru cei pe care-i întâlnim.

În această țară, preaiubiți creștini din Algeria, rămâneți ca un semn umil și credincios al iubirii lui Cristos. Dați mărturie despre Evanghelie prin gesturi simple, relații adevărate și un dialog trăit zi de zi: în acest fel veți da gust și lumină acolo unde trăiți. Prezența voastră în această țară ne face să ne gândim la tămâie: un grăunte incandescent care își răspândește buna mireasmă pentru că îl preamărește pe Domnul și aduce bucurie și consolare numeroșilor frați și surori. Această tămâie este un element mărunt și prețios care nu stă în centrul atenției, dar ne îndeamnă să ne îndreptăm inimile către Dumnezeu, încurajându-ne unu pe altul să perseverăm în greutățile timpului de față. Din cădelnița inimii noastre se înalță, într-adevăr, preamărirea, binecuvântarea și suplica, răspândind buna mireasmă (cf. Efeseni 5,2) a milostivirii, a pomenii și a iertării. Istoria voastră este marcată de primire generoasă și de tenacitate în încercare: aici s-au rugat martirii, aici sfântul Augustin și-a iubit turma căutând adevărul cu pasiune și slujindu-L pe Cristos cu o credință înflăcărată. Fiți moștenitori ai acestei tradiții, dând mărturie în caritate fraternă despre libertatea celui care se naște de sus ca speranță de mântuire pentru lumea întreagă!