Leon XIV: Opriți-vă! Să credem din nou în iubire! Ajunge cu războiul!

Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă 
11 aprilie 2026 – Vatican News. ”Ajunge cu idolatria de sine și a banului! Ajunge cu ostentația forței! Ajunge cu războiul! Adevărata forță se manifestă în slujirea vieții”: a spus papa Leon al XIV-lea în alocuțiunea Veghii de rugăciune pentru pace în Orientul Mijlociu, prezidată în seara de sâmbătă, 11 aprilie a.c., în bazilica San Pietro.

Alături de ”oroarea și neomenia acțiunilor de care unii se laudă cu mândrie”, pontiful a remarcat, de asemenea, existența unei ”imense mulțimi care respinge războiul prin fapte, nu doar prin cuvinte” și a îndemnat la unificarea ”energiilor morale și spirituale a milioane și miliarde de bărbați și femei, de bătrâni și tineri care astăzi cred în pace, care astăzi aleg pacea, care îngrijesc rănile și repară daunele lăsate de nebunia războiului”.

În același timp, a subliniat Sfântul Părinte, rugăciunea, în care ”posibilitățile limitate ale omului se împletesc cu posibilitățile infinite ale lui Dumnezeu”, reprezintă ”o stavilă pentru acel delir de omnipotență care, în jurul nostru, devine tot mai imprevizibil și agresiv. Echilibrele din familia omenirii au fost grav destabilizate. Este târât în discursurile de moarte până și sfântul Nume al lui Dumnezeu, Dumnezeul vieții”.

Vă oferim aici în traducerea noastră de lucru meditația papei Leon al XIV-lea de la Veghea de rugăciune pentru pace în Orientul Mijlociu.

Dragi frați și surori, 
Rugăciunea voastră este expresie a acelei credințe care, după cuvântul lui Isus, mută munții din loc (cf. Mt 17,20). Vă mulțumesc pentru că ați primit această invitație, adunându-vă aici, la mormântul Sfântului Petru, ca și în atâtea alte locuri din lume pentru a cere pacea. Războiul dezbină, speranța unește. Aroganța calcă în picioare, iubirea ridică. Idolatria orbește, Dumnezeul cel viu luminează. E îndeajuns un pic de credință, o fărâmă de credință, preaiubiților, pentru a înfrunta împreună, ca omenire și împreună cu omenirea, această oră dramatică a istoriei. Rugăciunea, într-adevăr, nu este un refugiu în care ne sustragem de la responsabilitățile noastre, nu este un anestezic prin care evităm durerea pe care o injustiție atât de mare o dezlănțuie. Ea este, în schimb, răspunsul cel mai gratuit, universal și impresionant la moarte: suntem un popor care deja învie! În fiecare dintre noi, în fiecare ființă umană, Învățătorul lăuntric învață pacea, îndeamnă la întâlnire, inspiră invocarea. Să ne ridicăm, așadar, privirea! Să ne ridicăm din ruine! Nimic nu ne poate închide într-un destin scris dinainte, nici chiar în această lume în care s-ar părea că nu există morminte suficiente pentru că se continuă a răstigni, a anihila viața, fără drept și fără milă.

Sfântul Ioan Paul al II-lea, neobosit mărturisitor de pace, spunea cu adâncă emoție în contextul crizei irakiene din 2003: ”Eu fac parte din generația care a trăit al Doilea Război Mondial și a supraviețuit. Am datoria să o spun tuturor tinerilor, celor mai tineri decât mine, care nu au avut această experiență: «Să nu mai fie niciodată război!», cum spunea Paul al VI-lea la prima sa vizită la Națiunile Unite. Trebuie să facem tot ce este cu putință! Știm bine că pacea cu orice preț nu este posibilă. Dar știm cu toții cât de mare este această responsabilitate” (Angelus, 16 martie 2003). Îmi însușesc în această seară apelul său, care este atât de actual.

Rugăciunea ne educă la acțiune. Posibilitățile limitate ale omului se împletesc în rugăciune cu posibilitățile infinite ale lui Dumnezeu. Gândurile, cuvintele și faptele sfărâmă lanțul demoniac al răului și se pun în slujirea Împărăției lui Dumnezeu: o Împărăție în care nu există sabie ori drone, nici răzbunare, banalizarea răului ori profitul nedrept, ci numai demnitate, înțelegere și iertare. Avem aici o stavilă pentru acel delir de omnipotență care, în jurul nostru, devine tot mai imprevizibil și agresiv. Echilibrele din familia omenirii au fost grav destabilizate. Este târât în discursurile de moarte până și sfântul Nume al lui Dumnezeu, Dumnezeul vieții. Dispare atunci o lume de frați și surori cu un singur Părinte în ceruri și, ca într-un coșmar nocturn, realitatea se umple de dușmani. Pretutindeni se simt amenințări în locul unor apeluri la ascultarea și întâlnirea celuilalt. Frați și surori, cine se roagă are conștiința propriei limite, nu ucide și nu amenință cu moartea. În schimb, îi este subjugat morții cel care i-a întors spatele lui Dumnezeu cel viu pentru a face din sine însuși și din propria putere idolul mut, orb și surd (cf. Ps 115,4-8), căruia i se jertfește orice valoare și căruia se pretinde ca lumea întreagă să-și plece genunchiul.

Ajunge cu idolatria de sine și a banului! Ajunge cu ostentația forței! Ajunge cu războiul! Adevărata forță se manifestă în slujirea vieții. Sfântul Ioan al XXIII-lea, cu simplitatea Evangheliei, scria: «Din pace, cu toții trag avantaje: indivizii, familiile, popoarele, întreaga familie umană». Și repetând cuvintele lapidare ale lui Pius al XII-lea, el adăuga: «Nimic nu se pierde prin pace. Totul se poate pierde prin război» (scrisoarea enciclică Pacem in terris, nr. 62).

Să unificăm, așadar, energiile morale și spirituale a milioane și miliarde de bărbați și femei, de bătrâni și tineri care astăzi cred în pace, care astăzi aleg pacea, care îngrijesc rănile și repară daunele lăsate de nebunia războiului. Primesc nenumărate scrisori de la copiii din zonele de conflict și, citindu-le, se simte, cu adevărul inocenței, întreaga oroare și neomenia acțiunilor de care unii adulți se laudă cu mândrie. Să ascultăm vocea copiilor!

Dragi frați și surori, există cu siguranță responsabilități inderogabile ale celor care guvernează națiunile. Către ei strigăm: Opriți-vă! Este timpul păcii! Așezați-vă la masa dialogului și medierii, nu la mesele unde se plănuiește reînarmarea și se deliberează acțiuni de moarte! Există, însă, o responsabilitate, nu mai puțin mare, pe care o avem noi toți, bărbați și femei din atâtea țări diferite: o imensă mulțime care respinge războiul prin fapte, nu doar prin cuvinte. Rugăciunea ne angajează să convertim ceea ce rămâne violent în inima și în mintea noastră: să ne convertim la o Împărăție de pace care se edifică zi de zi în case, în școli, în cartiere și în comunitățile civile și religioase, furând teren polemicii și resemnării prin prietenie și cultura întâlnirii. Să credem din nou în iubire, în moderație, în buna politică! Să ne formăm și să ne exercităm în prima persoană, răspunzând fiecare la vocația lui. Fiecare are locul lui în mozaicul păcii!

Rozariul, ca alte forme străvechi de rugăciune, ne-a unit în această seară cu ritmul său regulat, bazat pe repetare: pacea își face loc în acest fel, cuvânt după cuvânt, faptă după faptă, ca o stâncă săpată picătură după picătură, ca o urzeală care înaintează mișcare după mișcare. Sunt timpii lungi ai vieții, semn al răbdării lui Dumnezeu. Avem nevoie să nu ne lăsăm târâți de accelerarea unui lumi care nu știe ce urmărește, pentru a ne întoarce să slujim ritmul vieții, armonia creației și să pansăm rănile acestora. După cum ne-a învățat papa Francisc, «este nevoie de meșteșugari ai păcii dispuși să lanseze procese de vindecare și de reînnoită întâlnire prin ingeniozitate și îndrăzneală» (scrisoarea enciclică Fratelli tutti, nr. 225). Există, într-adevăr, «o arhitectură a păcii în care intervin diferitele instituții ale societății, fiecare după propria competență, dar există și un artizanat al păcii care ne cuprinde pe toți» (ibid., nr. 231).

Dragi frați și surori, să ne întoarcem acasă cu acest angajament de a ne ruga mereu, fără încetare, și cu angajamentul unei profunde convertiri a inimii. Biserica este un mare popor în slujirea reconcilierii și a păcii, care înaintează fără ezitări, chiar și atunci când respingerea mentalității belice o poate costa neînțelegere și dispreț. Ea vestește Evanghelia păcii și educă la a asculta mai mult de Dumnezeu decât de oameni, mai ales când este vorba de demnitatea infinită a celorlalte ființe umane, pusă în pericol de încălcările continue ale dreptului internațional. «În lumea întreagă este de dorit ca fiecare comunitate să devină o ”casă a păcii” unde se învață a dezamorsa ostilitatea prin dialog, unde se pune în practică dreptatea și se păstrează iertarea. Astăzi, mai mult ca oricând, este nevoie, într-adevăr, să arătăm că pacea nu este o utopie» (Mesaj pentru a LIX-a Zi mondială a păcii, 1 ianuarie 2026).

Frați și surori de orice limbă, popor și națiune: suntem o singură familie care plânge, care speră și care se ridică în picioare. «Să nu mai fie niciodată război, o aventură fără întoarcere, să nu mai fie niciodată război, o spirală de doliu și violență!» (sfântul Ioan Paul al II-lea, Rugăciune pentru pace, 2 februarie 1991).

Preaiubiților, pacea să fie cu voi toți! Este pacea lui Cristos înviat, rod al jertfei sale de iubire pe cruce. De aceea, către El îndreptăm rugămintea noastră stăruitoare:

«Doamne Isuse,
tu ai învins moartea fără arme și fără violență:
ai destrămat puterea ei prin forța păcii.
Dăruiește-ne pacea ta
precum femeilor șovăitoare din dimineața Paștelui,
precum discipolilor ascunși și înfricoșați.
Trimite-l pe Duhul tău,
suflu dătător de viață, care aduce împăcare,
care îi face frați și surori pe adversari și pe dușmani.
Inspiră-ne încrederea Mariei, mama ta,
care cu inima sfâșiată stătea sub crucea ta,
tare în credința că aveai să învii din morți.
Nebunia războiului să aibă sfârșit,
iar Pământul să fie îngrijit și cultivat
de cel care încă știe să dea naștere, știe să păstreze și știe să iubească viața. 
Stăpâne al vieții, ascultă-ne!»