Leon XIV. Mesaj la Ziua mondială de rugăciune pentru vocații din 2026
Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă
25 martie 2026 – Vatican News. Vă oferim aici, în traducerea noastră de lucru, Mesajul papei Leon al XIV-lea la Ziua mondială de rugăciune pentru vocații din 2026. Mesajul a fost publicat în traducere oficială în limbile italiană, franceză, engleză, spaniolă, portugheză, polonă, germană și arabă.
Mesajul Sfântului Părinte Leon al XIV-lea
pentru a LXIII-a Zi mondială de rugăciune pentru vocații
A IV-a duminică a Paștelui – 26 aprilie 2026
Descoperirea interioară a darului lui Dumnezeu
Dragi frați și surori, iubiți tineri,
Călăuziți și păziți de Isus înviat, celebrăm în a IV-a duminică a Paștelui, numită ”Duminica bunului păstor”, a LXIII Zi mondială de rugăciune pentru vocații. Este o ocazie de har în care împărtășim câteva reflecții despre dimensiunea interioară a vocației, înțeleasă ca descoperire a darului gratuit al lui Dumnezeu care înmugurește în adâncul inimii fiecăruia dintre noi. Să parcurgem, așadar, împreună calea unei vieți cu adevărat frumoase, pe care ne-o arată Păstorul!
Calea frumuseții
În Evanghelia după Ioan, Isus se definește literalmente ”păstorul cel frumos” [ὁ ποιμὴν ὁ καλός] (Ioan 10,11). Expresia arată un păstor desăvârșit, autentic, exemplar, întrucât este gata să-și dea viața pentru oile sale, manifestând astfel iubirea lui Dumnezeu. Este Păstorul care fascinează: cine îl privește descoperă că viața este cu adevărat frumoasă dacă îl urmează. Pentru a cunoaște această frumusețe nu sunt îndeajuns ochii trupului ori criteriile estetice: sunt necesare contemplația și interioritatea. Numai cine se oprește, ascultă, se roagă și primește privirea sa poate să spună cu încredere: ”Am încredere, împreună cu El viața poate să fie cu adevărat frumoasă, vreau să urmez calea acestei frumuseți”. Lucrul cel mai extraordinar este că, devenind discipoli ai săi, devenim la rândul nostru ”frumoși”: frumusețea lui ne transfigurează. După scrie teologul Pavel Florenskij, ascetica nu creează omul ”bun”, ci omul ”frumos” [1]. Trăsătura prin care se deosebesc sfinții, pe lângă bunătate, este într-adevăr frumusețea spirituală luminoasă care se iradiază din cel care trăiește în Cristos. În acest fel, vocația creștină se revelează în toată profunzimea ei: a fi părtaș la viața sa, a împărtăși misiunea sa, a străluci cu aceeași frumusețe a sa.
Această comunicare interioară de viață, credință și sens a fost și experiența sfântului Augustin care, în cartea a treia a Confesiunilor, în timp ce declară și își mărturisește păcatele și greșelile din tinerețe, îl recunoaște pe Dumnezeu ca fiind ”mai intim decât orice intimitate a mea” (Confesiuni, III, 6, 11; CSEL 33, 53). Pe lângă conștientizarea de sine, el descoperă frumusețea luminii dumnezeiești care îl călăuzește în întuneric. Augustin descoperă prezența lui Dumnezeu în partea cea mai interioară a sufletului său și aceasta implică faptul că a înțeles și a trăit importanța grijii pentru interioritate ca spațiu de relație cu Isus, drept cale pentru a experimenta frumusețea și bunătatea lui Dumnezeu în viața sa.
Această relație se edifică în rugăciune și în tăcere și, dacă este cultivată, ne deschide la posibilitatea de a primi și de a trăi darul vocației, care nu este niciodată o impunere ori o schemă prestabilită la care doar să ne dăm adeziunea, ci un proiect de iubire și de fericire. Grija pentru interioritate: de aici este urgent a porni din nou în pastorația vocațională și în angajamentul mereu nou al evanghelizării.
În acest spirit, îi invit pe toți – familii, parohii, comunități de viață consacrată, episcopi, preoți, diaconi, catiheți, educatori și credincioși laici – să se angajeze din ce în ce mai mult în a crea contexte favorabile pentru ca acest dar să poată fi primit, hrănit, păstrat și însoțit pentru a aduce rod îmbelșugat. Numai dacă mediile noastre vor străluci prin credință vie, rugăciune stăruitoare și însoțire fraternă, chemarea lui Dumnezeu va putea să înmugurească și să se maturizeze devenind o cale de fericire și de mântuire pentru fiecare și pentru lume. Mergând pe calea pe care ne-o arată Isus, păstorul cel frumos, să învățăm așadar să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine și să-l cunoaștem mai îndeaproape pe Dumnezeu care ne-a chemat.
Cunoaștere reciprocă
”Domnul vieții ne cunoaște și luminează inima noastră cu privirea sa de iubire” (Scrisoarea apostolică O fidelitate care generează viitor, 8 decembrie 2025, nr. 5). Într-adevăr, o vocație nu poate decât să înceapă de la conștientizare și de la experiența unui Dumnezeu care este Iubire (cf. 1 Ioan 4,16): El ne cunoaște în profunzime, a numărat firele de păr ale capului nostru (cf. Matei 10,30) și a gândit pentru fiecare o cale unică de sfințenie și de slujire. Această cunoaștere, însă, trebuie să fie întotdeauna reciprocă: suntem invitați să-l cunoaștem pe Dumnezeu prin intermediul rugăciunii, ascultarea Cuvântului, sacramente, viața Bisericii și dăruirea față de frați și de surori. Asemenea tânărului Samuel, care în timpul nopții, poate pe neașteptate, a auzit vocea Domnului și a învățat să o recunoască cu ajutorul lui Eli (cf. 1 Samuel 3,1-10), tot la fel și noi trebuie să creăm spații de tăcere interioară pentru a intui ceea ce Domnul are în inimă pentru fericirea noastră. Nu este vorba de o cunoaștere intelectuală abstractă ori de o cunoaștere doctă, ci de o întâlnire personală care transformă viața (cf. Benedict XVI, Scrisoarea apostolică Deus caritas est, 25 decembrie 2005, nr. 1). Dumnezeu locuiește în inima noastră: vocația este un dialog intim cu El, care cheamă – în pofida zgomotului uneori asurzitor al lumii – invitându-ne să răspundem cu o adevărată bucurie și generozitate.
«Noli foras ire, in te ipsum redi, in interiore homine habitat veritas – Nu ieși în afara ta, întoarce-te în tine însuți, Adevărul locuiește în omul interior» (Sf. Augustin, De vera religione, XXXIX, 72; CCSL 32, 234). Sfântul Augustin ne mai amintește cât este de important să învățăm să ne oprim, să construim spații de tăcere interioară pentru a putea asculta vocea lui Isus Cristos.
Dragi tineri, ascultați această voce! Ascultați vocea Domnului care vă invită să trăiți o viață plină, realizată, punându-vă în valoare talanții (cf. Matei 25,14-30) și pironind pe Crucea glorioasă a lui Cristos propriile limite și propriile slăbiciuni. Opriți-vă, așadar, în adorație euharistică, meditați cu asiduitate Cuvântul lui Dumnezeu pentru a-l trăi zi de zi, participați activ și deplin la viața sacramentală și bisericească. În acest fel îl veți cunoaște pe Domnul și, în intimitatea proprie a prieteniei, veți descoperi cum să vă dăruiți pe voi înșivă pe calea căsătoriei ori a preoției ori a diaconatului permanent ori în viața consacrată, de mănăstire ori seculară: orice vocație este un dar imens pentru Biserică și pentru cel care o primește cu bucurie. A-l cunoaște pe Domnul înseamnă mai presus de toate a învăța să ne încredem în El și în Providența sa, care este îmbelșugată în orice vocație.
Încredere
Din cunoaștere se naște încrederea, atitudine care este fiică a credinței, esențială fie pentru a primi vocația, fie pentru a persevera în aceasta. Viața, într-adevăr, se revelează ca o continuă încredere și încredințare față de Domnul, chiar și atunci când planurile sale răvășesc planurile noastre.
Să ne gândim la sfântul Iosif care, în pofida neașteptatului mister al maternității Fecioarei, se încredințează visului dumnezeiesc și o primește pe Maria și pe Copil cu o inimă ascultătoare (cf. Matei 1,18-25; 2,13-15). Iosif din Nazaret este o icoană de încredere totală în planul lui Dumnezeu: are încredere chiar și atunci când totul în jurul lui pare să fie întuneric și negativitate, când se pare că lucrurile merg în direcția opusă față de cea prevăzută. El se încrede și se încredințează, fiind sigur de bunătatea și fidelitatea Domnului. «În orice situație a vieții sale, Iosif a știut să spună al său fiat, asemenea Mariei la Buna Vestire și Isus în Ghetsemani» (Francisc, Scrisoarea apostolică Patris corde, 8 decembrie 2020, nr. 3).
După cum ne-a învățat Jubileul speranței, trebuie să cultivăm o încredere fermă și stabilă în promisiunile lui Dumnezeu fără a ceda vreodată la disperare, depășind temeri și incertitudini, siguri fiind că Cel înviat este Stăpânul istoriei lumii și al istoriei noastre personale: El nu ne va abandona în ceasurile cele mai întunecoase, dar vine să risipească prin lumina sa întunecimile noastre. Mulțumită luminii și puterii Spiritului său, chiar prin încercări și crize, putem vedea vocația noastră maturizându-se, putem răsfrânge din ce în ce mai mult aceeași frumusețe a Celui care ne-a chemat, o frumusețe făcută din fidelitate și încredere, în ciuda rănilor și a căderilor.
Maturizare
Vocația, într-adevăr, nu este un țel static, ci un proces dinamic de maturizare, favorizat de intimitatea cu Domnul: a sta cu Isus, a-l lăsa pe Duhul Sfânt să lucreze în inimile noastre și în situațiile vieții și a recit toate în lumina darului primit înseamnă a crește în vocație.
Ca vița și mlădițele (cf. Ioan 15,1-8), tot la fel întreaga noastră existență trebuie să se constituie într-o legătură puternică și esențială cu Domnul astfel încât să devină un răspuns din ce în ce mai deplin la chemarea sa prin încercări și prin necesarele tăieri de ramuri. ”Locurile” în care se manifestă mai mult voința lui Dumnezeu și se simte iubirea sa nemărginită sunt deseori legăturile autentice și fraterne pe care suntem capabili de a le stabili în decursul vieții noastre. Cât de prețios este să avem o călăuză spirituală iscusită care să însoțească descoperirea și dezvoltarea vocației noastre! Cât sunt de importante discernământul și verificarea în lumina Duhului Sfânt pentru ca o vocație să se poată realiza în toată frumusețea ei!
Vocația, așadar, nu este o posesie imediată, ceva ”dat” o dată pentru totdeauna: este mai degrabă un drum care se dezvoltă asemenea vieții omenești, în care darul primit, pe lângă faptul că este păstrat, trebuie să se hrănească dintr-o legătură zilnică cu Dumnezeu ca să poată să crească și să aducă roade. ”Aceasta are o mare valoare pentru că așează toată viața noastră în fața acelui Dumnezeu care ne iubește și ne îngăduie să înțelegem că nimic nu este rodul unui haos fără sens ci, dimpotrivă, totul poate fi inclus într-un drum de răspuns dat Domnului, care are un plan minunat pentru noi” (Francisc, exortația apostolică post-sinodală Christus vivit, 25 martie 2019, nr. 248).
Dragi frați și surori, iubiți tineri, vă încurajez să cultivați relația voastră personală cu Dumnezeu prin intermediul rugăciunii zilnice și meditarea Cuvântului. Opriți-vă, ascultați, încredințați-vă: în acest fel, darul vocației voastre se va maturiza, vă va face fericiți și va aduce roade îmbelșugat pentru Biserică și pentru lume.
Fecioara Maria, model de primire interioară a darului dumnezeiesc și învățătoare a ascultării rugătoare, să vă însoțească întotdeauna pe această cale!
Din Vatican, 16 martie 2026
Leon pp. XIV
***
[1] «Ascetica creează nu omul ”bun”, ci omul frumos și trăsătura distinctivă a sfinților nu este nicidecum ”bunătatea”, care poate să fie prezentă în persoane trupești și foarte păcătoase, ci frumusețea spirituală, frumusețea orbitoare a persoanei luminoase și purtătoare de lumină, absolut inaccesibilă omului grosolan și trupesc» [tr.n.] (P. Florenskij, La colonna e il fondamento della verità, Roma 1974, 140-141).
