Monseniorul Anton Lucaci, un om al misiunii împlinite
Anca Mărtinaș
Vatican News – 22 martie 2026. Pe Monseniorul Anton Lucaci mi-l voi aminti mai ales trudind în redacția română de la Radio Vatican, de dimineață, de pe la ora 9, până seara, în jurul orei 20, când se preda emisiunea. De curând, i-am și spus că l-am văzut întotdeauna muncind cu nesaț și, credeți-mă, nu era ușor de ținut pasul cu el, cu ritmul lui continuu, aproape îndârjit, cu prea puține zile de odihnă, de răgaz. Uneori își mai lua câte o zi liberă pe care o petrecea fie în rugăciune, în vreo biserică, ori la vreun sanctuar, precum Sanctuarul Iubirii Divine (del Divino Amore), sau în vreun parc al Romei, întotdeauna în compania unei cărți al cărui conținut merita să-i fie dedicat timp și efort. Nu citea pur și simplu ci studia, cu sublinieri și note. Voia să înțeleagă, să ajungă la sâmburele chestiunii. Fusese de altfel profesor la Seminarul din Iași și a rămas profesor toată viața. Era de fapt o a doua vocație pentru el, după cea preoțească. Nu este un secret faptul că a fost și "profesorul" Papei Ioan Paul al II-lea, pe care l-a învățat cum să pronunțe corect discursurile ținute în limba română cu ocazia călătoriei apostolice în țara noastră, din 7-9 mai 1999. Papa Wojtyla îl stima mult și avea încredere deplină în el, după cum dau mărturie cuvintele pe care i le-a spus înainte de plecarea spre București: "Mi affido nelle tue mani!" (Mă las pe mâinile tale).
Și eu am avut onoarea, nemeritată, de a-l avea profesor pe Monseniorul Anton Lucaci. Mi-a fost îndrumător în redacția română de la Radio Vatican timp de mulți ani. De la el am învățat terminologia specifică, modul de redactare al știrilor care ne sunt specifice și tehnica montajului audio. Era exigent, ca un profesor căruia îi pasă de cei care i-au fost încredințați spre instruire. Uneori, nici nu puneam bine piciorul în redacție că-mi și spunea, cu referire la vreo greșeală pe care o făcusem: "Ieri ai spus în emisiune...". Și cât de bine mi-a prins!
Însă, era exigent și cu el însuși. Nu se mulțumea cu o traducere grăbită, superficială, ci căuta variantele cele mai potrivite, revenind de mai multe ori asupra unui text.
Monseniorul Lucaci era un om de o profundă cultură. Dorința de a ști l-a însoțit până la sfârșitul zilelor pământești, iar cunoașterea nu se limita la simpla acumulare de informații din numeroase domenii, ci și la nevoia plină de generozitate de a le împărtăși altora, celor care-l vizitau, colegilor preoți din casa în care locuia.
Ultima dată când ne-am văzut mi-a vorbit despre pilda seminței care crește; fie că semănătorul doarme noaptea sau este treaz ziua, sămânța încolțește și crește fără ca el să știe cum. De aceea – mi-a spus – când avem de împlinit o muncă pentru Domnul trebuie să facem ceea ce depinde de noi cu generozitate, în privința timpului, a calității, dar apoi să-l lăsăm pe El să facă rodnică sămânța muncii noastre, să-i dăm mână liberă și încredere deplină, fără a ne preocupa excesiv și imediat de rezultate, de recunoașterea muncii noastre, deoarece aceasta va veni negreșit, la timpul potrivit.
Monseniorul Anton Lucaci era un preot și un redactor stimat la Radio Vatican. Suscita respect prin seriozitate, dăruire, atitudine. Cu câtă însuflețire și convingere vorbea la microfonul postului de radio al Papei! Cu aceiași dăruire și însuflețire celebra foarte des, în Capela de la Radio Vatican, Sfânta Liturghie în limba latină, la ora 7 dimineața, celebrare transmisă în direct.
După pensionare, a continuat, până în urmă cu puțin timp, să colaboreze, ocupându-se de considerațiile omiletice la duminici și sărbători. Le scria cu atenție, conștiinciozitate, stăruind asupra textelor zile la rând. Erau omilii cu conținut bogat, elaborate în urma consultării mai multor autori.
Monseniorul Lucaci era mai ales un om al rugăciunii neobosite, aproape continuă, nu doar prin cuvinte, ci și prin munca de o viață în via Domnului pe care a știut să o transforme în prinos de rugăciune.
