Ratzinger și Biserica primitoare care respectă libertatea
ANDREA TORNIELLI
”Suferind, ea a învățat să-l lase să meargă pe drumul lui, fără constrângeri. A învățat să suporte faptul că drumul lui era cu totul altul” față de cel la care se gândea ea. Sunt cuvinte rostite despre mama sfântului Augustin, cu ocazia consacrării bisericii parohiale Sfânta Monica din cartierul Neuparlach din München, de cardinalul, pe atunci, Joseph Ratzinger. Era în 29 noiembrie 1981, la doar patru zile după vestea numirii sale ca prefect al Congregației pentru doctrina credinței. Este, încă o dată, o imagine despre Ratzinger foarte îndepărtată de cea pe care i-a fost lipită de cei care recurg la paragrafe selecționate din magisteriul lui Benedict al XVI-lea pentru a încerca să-l opună succesorilor lui. Omilia este publicată pentru prima dată în italiană în volumul de texte alese de Ratzinger ”La fede del futuro” – ”Credința viitorului” (Cantagalli Editore, traducere de Pietro Luca Azzaro), cu prefața cardinalului secretar de stat Pietro Parolin.
Arhiepiscopul, pe atunci, de München prezintă la omilie profilul mamei lui Augustin ca o experiență vie a ceea ce Biserica este în esența ei cea mai profundă. ”În ea”, scrie Ratzinger referindu-se la sfântul din Hipona, ”a simțit Biserica ca persoană, Biserica la modul personal, astfel încât pentru el nu era un sistem oarecare, despre care se aude ceva de foarte departe, structuri care rezultă un pic de neînțeles. În această femeie era personal prezent ceea ce este Biserica”. Augustin, amintea cardinalul, scria despre mama: ”Ea nu mi-a dăruit numai această viață trupească, dar mi-a dăruit un spațiu al inimii, mi-a dat un spațiu de viață în care am avut posibilitatea să devin om”. Ființa umană, spunea Ratzinger, ”are nevoie de un spațiu relațional de încredere, de iubire, și de un sens care să-i permită să pășească înspre viitor”.
Dar acest ”spațiu de viață” are puțin a face cu structuri bisericești ori cu comunități identitare cu oameni care se consideră perfecți și se izolează de lume condamnând-o zi după zi. Mai mult, trasează în mod mirabil chipul unei Biserici primitoare, respectuoasă față de libertatea tuturor și de ritmul fiecărui om. Exact cum a fost Monica față de fiul ei, considerând drept ”un element esențial pentru formarea acestui spațiu vital faptul de a-l lăsa liber”. Liber să greșească, liber să urmeze patimile trupești... Monica ”a știut să aștepte. A știut să accepte conflictul dintre generații. Suferind, ea a învățat să-l lase să meargă pe drumul lui, fără constrângeri. A învățat să suporte faptul că drumul lui ar putea fi cu totul altfel față de cum ea, în credință, îl gândise pentru el, și totuși, a învățat să-i vrea binele, să-i fie alături, să nu-l abandoneze, lăsându-i oricum libertatea ființei lui. În faptul de a fi deschisă așteptând, prin care i-a lăsat libertatea de a deveni el însuși – nu impunându-i credința, ci fiind prezentă pentru el la modul cel mai simplu ca persoană, ca mamă – tocmai în acest fel ea i-a transmis credința”.
Sunt cuvinte aducătoare de lumină pentru părinți, pentru educatori și, în general, pentru cel care vestește Evanghelia. O Biserică drept ”spațiu de viață, de libertate, de speranță”. Cel care avea să devină papă făcea acest comentariu: ”Cred că astăzi există atât de multă suspiciune și adversitate față de Biserică... pentru că experimentăm foarte puțin Biserica ca persoană, foarte puțin Biserica la nivel personal. Auzim vorbindu-se de ea numai ca structură, oficiu și sistem. Dar Biserica va putea să subziste – iar noi vom putea să ne înrădăcinăm în ea și ea va putea să devină patria noastră – numai dacă va continua să subziste în persoane. Acest spațiu, toate spațiile – inclusiv sălile în care petrecem timpul liber și ne întâlnim – ar trebui să fie spațiu care ne ajută să devenim Biserica în persoană unii pentru alții; spațiu care să fie pentru noi un spațiu vital, mamă, un cineva care ne pune la dispoziție un loc de încredere și de posibilități de viață”.
O Biserică ”spital de campanie” care te însoțește, unde iubirea se îngrijește de rănile cele mai adânci, unde să te simți acasă.
