Leon XIV, seminariștilor din Spania: Însușiți-vă o viziune de credință asupra realității

Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă 
28 februarie 2026 – Vatican News. ”Seminarul este întotdeauna un semn de speranță pentru Biserică”, a spus papa Leon al XIV-lea primind în audiență comunitățile seminarelor din Alcalá de Henares, Cartagena, Catalonia (interdiecezan) și Toledo. Seminariștii erau însoțiți de episcopi, formatori, dar și de câteva rude, pe care papa le-a salutat la final cu afecțiune.

În discursul său, prezentat direct în spaniolă, Sfântul Părinte a vorbit despre ceea ce susține toate aspectele formării preoțești în tăcere și care, tocmai de aceea, riscă să fie considerat scontat fără a mai fi cultivat, ”privirea supranaturală asupra realității”, pornind de la observația scriitorului britanic G. K. Chesterton care spunea: «Îndepărtați supranaturalul și nu veți găsi naturalul, ci nenaturalul» (cf. Heretics, VI [tr.n.]). ”Omul, a subliniat papa, ”nu este făcut să trăiască închis în sine, ci într-o relație vie cu Dumnezeu. Când această relație se întunecă sau se slăbește, viața începe să se dezordoneze din interior. Nenatural nu este doar ceva scandalos: e îndeajuns a trăi fără Dumnezeu în viața de zi cu zi, lăsându-l în afara criteriilor și deciziilor cu care se confruntă existența”.

Acest fapt, a reluat papa, este valabil pentru orice creștin, dar ”de o manieră deosebit de serioasă este valabil pe calea formării la preoție. Ce-ar putea să fie mai nenatural decât un seminarist ori un preot care vorbește despre Dumnezeu cu familiaritate, dar trăiește pe plan lăuntric ca și cum prezența sa ar exista numai la nivelul cuvintelor, nu în concretețea vieții? Nimic nu ar fi mai periculos decât a se obișnui cu realitățile lui Dumnezeu fără a trăi din Dumnezeu. De aceea, în cele din urmă, totul începe și se dezvoltă mereu de la relația vie și concretă cu Cel care ne-a ales fără meritul nostru”.

”A avea o viziune supranaturală”, a spus papa Leon, ”nu înseamnă a fugi de realitate, ci a învăța să recunoaștem lucrarea lui Dumnezeu în concretețea de fiecare zi; această privire nu se improvizează, nici nu poate fi delegată, ci se învață și se exercită în normalitatea vieții. Tocmai de aceea, dacă viziunea supranaturală este atât de decisivă pentru viața creștină, cu atât mai mult este valabil pentru cel care acționează in persona Christi, drept care merită să fie păstrată cu o atenție specială încă din etapa formativă pentru că este principiul care conferă unitate întregului”.

”Această privire de credință asupra realității”, a adăugat Sfântul Părinte, ”trebuie să se traducă zi de zi în deciziile concrete ale vieții, altfel, chiar și practicile intrinsec bune – studiul, rugăciunea, viața comunitară – se pot goli din interior și se pot denatura, devenind o simplă îndeplinire. O modalitate delicată și dovedită pentru a păstra această privire este aceea de a se exercita în practica prezenței lui Dumnezeu, care păstrează inima deschisă și viața îndreptată constant către El”.

”Sfânta Scriptură exprimă acest adevăr printr-o imagine simplă în Psalmul 1, când îl descrie pe cel drept ca un «pom sădit pe malul apei, care dă rod la timpul potrivit; frunzele lui nu se veștejesc» (v.3). Nu este roditor prin absența dificultăților, ci prin locul în care și-a adâncit rădăcinile. Vântul, iarna, seceta ori tăierile de ramuri fac parte din creșterea lui, dar nici furtuna, nici uscăciunea nu-l distrug atunci când rădăcinile lui sunt adânci și apropiate de izvor. De asemenea, Scriptura cunoaște, fără îndoială, paradoxul smochinului care nu aduce roade în pofida grijilor pe care le-a primit (cf. Lc 13,6-9).

”Se spune că pomii «mor în picioare»: ei rămân drepți, își păstrează aparența, dar în interior ei sunt deja uscați. Ceva asemănător se poate întâmpla în viața seminarului, a seminaristului și, mai târziu, în viața unui preot, când se confundă rodnicia cu intensitatea activităților sau cu atenția pur exterioară acordată formelor. Viața spirituală nu aduce roade datorită celor care se văd, ci prin ceea ce este adânc înrădăcinat în Dumnezeu. Când aceste rădăcini sunt neglijate, totul începe să se usuce din interior, până când, în tăcere, ajunge «să moară în picioare».

”La urma urmei”, a spus papa la încheiere, ”privirea supranaturală provine din ceea ce este mai simplu și decisiv într-o vocație: a sta cu Învățătorul. Isus i-a chemat pe cei pe care i-a voit «ca să fie cu el» (Mc 3,14). Acesta este fundamentul întregii formări sacerdotale: a rămâne cu El și a se lăsa format din interior; a-l vedea pe Dumnezeu lucrând și a recunoaște felul în care El lucrează în viața proprie și în viața poporului său. De aceea, chiar dacă mijloacele omenești, psihologia și instrumentele formative sunt valoroase și necesare, ele nu pot înlocui această relație. Adevăratul protagonist al acestui drum este Duhul Sfânt, care configurează inima, ne învață să corespundem harului și pregătește o viață rodnică în slujirea Bisericii. Totul începe acum, în normalitatea de fiecare zi, acolo unde fiecare decide dacă vrea să rămână cu Domnul ori intenționează să se susțină singur prin puterile lui”.

Exprimându-și bucuria, în numele Bisericii, pentru generozitatea prin care au decis să-l urmeze pe Domnul, papa a îndemnat seminariștii să meargă mai departe pe calea chemării lor fiind siguri că nu sunt singuri: ”Cristos merge înaintea voastră, Preasfânta Maria vă însoțește, iar Biserica întreagă vă susține cu rugăciunea ei”.