Exerciții spirituale. ”Îngerii lui Dumnezeu”, mijlocitori ai iubirii sale față de oameni

Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă 
26 februarie 2026 – Vatican News. Sfântul Bernard ne îndeamnă să vedem ceea ce face un înger și să facem la fel, devenind unii pentru alții canale ale iubirii și providenței lui Dumnezeu. În cea de-a opta meditație a exercițiilor spirituale din Cetatea Vaticanului (22-27 februarie a.c.), monseniorul Erik Varden a vorbit despre ”Îngerii lui Dumnezeu” în raport cu identitatea și misiunea creștinului.

Tema generală a exercițiilor spirituale, ”Luminați de o glorie ascunsă. Un itinerar pentru Postul Mare”, se inspiră din învățătura sfântului Bernard de Clairvaux. După cum s-a mai spus, anul acesta exercițiile spirituale din Vatican se desfășoară în Capela Paulină a Palatului Apostolic și, potrivit Prefecturii Casei Pontificale, iau parte papa și responsabilii departamentelor din Curia romană.

Vă oferim aici, în traducerea noastră de lucru, rezumatul meditației prezentat astăzi chiar de monseniorul Erik Varden, prelat de Trondheim, în cea de-a cincea zi de exerciții spirituale. Textul este preluat de pe site-ul ”coramfratribus.com” al prelatului de Trondheim.

În timpul celor patruzeci de zile trăite de Cristos în pustiu, Satana s-a apropiat de el și i-a citat din Psalmul 90, în special două versuri despre îngeri: ”Diavolul”, citim la sfântul Matei, ”l-a dus în cetatea sfântă, l-a așezat pe coama templului” (Mt 4,5) și l-a sfidat să-i demonstreze că este Fiul lui Dumnezeu aruncându-se jos, ”pentru că este scris: «Le va porunci îngerilor săi cu privire la tine şi te vor purta pe mâini ca nu cumva să-ţi lovești piciorul de vreo piatră» (v.6).

Numai Dumnezeu ne poate invita să ne aruncăm de pe o înălțime. Chemarea sa, totuși, va fi: ”Aruncă-te în brațele mele”, nu: ”Aruncă-te jos”.

Intervențiile îngerești nu sunt întotdeauna liniștitoare. Îngerii nu sunt acolo pentru a urma mofturile noastre. Într-o rugăciune populară, care poate fi atribuită lui Reginald de Canterbury, un contemporan al lui Bernard, îi cerem îngerului nostru păzitor ”să ne lumineze, să ne păzească, să ne povățuiască și să ne cârmuiască”. Sunt verbe puternice: un înger este mai întâi de toate un custode al sfințeniei.

Viața monahală a fost repede înțeleasă și prezentată ca îngerească pentru scopul ei de preamărire, dar și pentru că monahul este chemat să fie înflăcărat de iubirea lui Dumnezeu și să devină unul care o transmite la ceilalți.

Singura ”cântare de preamărire”, de care vorbește [constituția conciliară] Sacrosanctum Concilium într-un paragraf foarte frumos, răsună de la marginile pământului până la înălțimile cerului printr-o înlănțuire ritmată de mijlocire. Îngerii sunt o parte esențială a acestui lanț, după cum afirmăm la fiecare Prefață [euharistică] din canonul Sfintei Liturghii.

În predicile despre ”Qui habitat”, Bernard remarca rolul îngerilor ca mediatori ai providenței lui Dumnezeu. Mijlocirea nu este necesară întotdeauna: Dumnezeu poate să ajungă la noi fără mijlocitori. Totuși, el se complace să permită făpturilor sale să fie canale de har unele pentru celelalte.  

Bernard ne îndeamnă să vedem ceea ce face un înger și să facem la fel: ”Coboară și arată-ți mila față de aproapele tău și, din nou, înălțând cu același înger dorințele tale, străduiește-te să te ridici cu toată înflăcărarea [cupiditas] sufletului tău la supremul și veșnicul adevăr”. Rareori, în aceste zile, se face referință la Cupidon în contextul ”supremului și veșnicului adevăr”. Opțiunea lexicală a lui Bernard este provocatoare: ne spune că toate dorințele omenești naturale, chiar și cele trupești, sunt atrase către împlinirea lor în Dumnezeu, deci trebuie să fie călăuzite spre aceasta.

Ultimul și cel mai decisiv act de caritate al îngerilor va avea loc în ceasul morții noastre, când ne vor purta prin vălul acestei lumi în veșnicie. Ei își vor arăta atunci trăsăturile lor: ”Nu pot fi învinși, nici ademeniți, și cu atât mai puțin să ne ademenească”. În acea clipă se va nărui orice prefăcătorie: retorica va înceta, va rămâne numai adevărul, în consonanță deplină cu milostivirea.

Bernard a predicat cu precizie despre aceste teme în 1139. Șapte sute douăzeci și șase de ani mai târziu, un om cu un alt temperament, dar de o inteligență asemănătoare, avea să expliciteze intuițiile sale într-o delicioasă poezie despre moarte. John Henry Newman medita deseori despre îngeri. Concepea slujirea preoțească drept una îngerească. Preotul este acasă la el în această lume, nu se teme să meargă în pădurile întunecoase în căutarea celor rătăciți. În același timp, el ține ochii minții ridicați către chipul Tatălui, lăsând ca splendoarea lui să lumineze întreaga realitate prezentă. Iluminarea este mereu dublă: intelectuală și esențială, sacramentală și pedagogică. Newman, acum învățător al Bisericii, ne cere de asemenea să redescoperim învățătorul ca luminător îngeresc. Este o provocare profetică și frumoasă, dacă ne gândim la cât de mult așa-numita instrucțiune este încredințată acum mijloacelor digitale, chiar celor artificiale, în timp ce tinerii, adulții, adolescenții și copiii își doresc să întâlnească învățători demni de încredere, care să fie capabili să împartă nu doar abilități, ci înțelepciune. O întâlnire îngerească este personală: nu poate fi înlocuită de un download ori de un chatbot.