Exerciții spirituale. ”Despre considerare” și căutarea adevărului

Vatican News – 27 februarie 2026

”Având în vedere problemele Bisericii, Bernard nu oferă remedii instituționale, mai degrabă, îl sfătuiește pe Eugen să se înconjoare de oameni buni: cu cât sunt mai bine gestionate oficiile centrale ale Bisericii, cu atât mai mare va fi beneficiul pentru Biserica din întreaga lume. Calitățile pe care Bernard i le cere să le caute și să le cultive sunt valabile în orice timp: sunt necesari colaboratori care sunt ”de o integritate dovedită, dispuși să asculte, răbdători și blânzi; [...] de credință catolică fermă, credincioși în slujire; iubitori de armonie, pace și unitate; [...] prudenți în sfat, [...] perspicace în administrare, [...] modești în vorbire”, a spus mons. Erik Varden în cursul dimineții de vineri, 27 februarie a.c., la penultima meditație din cadrul exercițiilor spirituale din Cetatea Vaticanului, la care participă papa Leon al XIV-lea și responsabilii departamentelor Curiei romane.

Vă oferim aici, în traducerea noastră de lucru, rezumatul penultimei meditații prezentat astăzi chiar de monseniorul Erik Varden, prelat de Trondheim, în ultima zi de exerciții spirituale. Textul este preluat de pe site-ul ”coramfratribus.com” al prelatului de Trondheim.

Sfântul Bernard a scris un tratat dedicat în mod special ”Despre considerare”. A fost un bestseller, bucurându-se de o difuzare mai largă decât oricare dintre celelalte lucrări ale sale. Acest lucru poate părea ciudat, deoarece textul este în esență o scrisoare adresată unui anumit om aflat într-o poziție unică. Bernard a scris-o pentru un confrate, un călugăr italian pe nume Bernardo dei Paganelli, care, fiind deja preot al bisericii din Pisa, a intrat în Clairvaux în 1138. În 1146, Paganelli a devenit papa Eugen al III-lea.

Contemplația se ocupă de adevăruri deja cunoscute. Considerarea caută adevărul în treburile umane contingente, unde poate fi dificilă de distins. Poate fi definită ca ”gândirea în întregime dedicată, sau tensiunea sufletului, căutării adevărului”.

Având în vedere problemele Bisericii, Bernard nu oferă remedii instituționale, mai degrabă, îl sfătuiește pe Eugen să se înconjoare de oameni buni: cu cât sunt mai bine gestionate oficiile centrale ale Bisericii, cu atât mai mare va fi beneficiul pentru Biserica din întreaga lume.

Calitățile pe care Bernard i le cere să le caute și să le cultive sunt valabile în orice timp: sunt necesari colaboratori care sunt ”de o integritate dovedită, dispuși să asculte, răbdători și blânzi; [...] de credință catolică fermă, credincioși în slujire; iubitori de armonie, pace și unitate; [...] prudenți în sfat, [...] perspicace în administrare, [...] modești în vorbire”.

Astfel de oameni ”iubesc și savurează rugăciunea și își pun nădejdea în ea mai mult decât în propria lor înțelepciune sau lucrare; intrarea lor este fără gălăgie, plecarea lor fără fast”.

În măsura în care Biserica operează în acești termeni, ea va reflecta organizarea ierarhiilor îngerești. Oricine ia în considerare acest lucru va vedea imediat misiunea ei principală: acea de a da glorie lui Dumnezeu.

Pentru a considera corect nevoile pământești, trebuie să căutăm, printre ele, ceea ce este de sus. Aceasta nu înseamnă, îi spune Bernard lui Eugen, în niciun fel ”a merge în exil: a considera în acest fel înseamnă a te întoarce în patria ta”.

Bernard se întreabă: ce este Dumnezeu? Voință omnipotentă, virtute binevoitoare, rațiune imuabilă. Dumnezeu este ”binecuvântarea supremă” care, din iubire, dorește să împărtășească divinitatea Sa cu noi. Ne-a creat să-L dorim, ne extinde pentru a-L primi, ne justifică pentru a-L merita. Ne călăuzește în dreptate, ne modelează în bunăvoință, ne iluminează cu cunoaștere, ne păstrează pentru nemurire.

Indiferent de alte probleme cu care s-ar putea confrunta prelații, și există multe, aceste realități trebuie luate în considerare mai întâi. În acest fel, analiza lor asupra aspectelor practice va fi, de asemenea, iluminată, ordonată, binecuvântată și roditoare.

Un prelat, potrivit lui Bernard, trebuie să fie înzestrat cu principii, trebuie să fie sfânt și auster, dar ar trebui să fie și prieten al Mirelui și să se bucure să împărtășească această prietenie și cu ceilalți.

Augustin descrie adesea slujirea episcopală ca pe o sarcină, ca pe o traistă a soldatului roman. Este o imagine puțin brutală, concepută de cineva familiarizat cu dezolarea și frica campaniilor militare în deșertul nord-african. Augustin, însă, continuă să improvizeze pe tema stabilită de el însuși. Deși, povara pastorală pare înspăimântătoare, este înspăimântătoare doar dacă nu observăm cine pune povara pe umerii noștri. Căci nu este nimic altceva decât o participare la jugul dulce al lui Cristos însuși, care ne face să descoperim că, crucea încredințată nouă este luminoasă și ușoară și că a o putea împărtăși este o sursă de bucurie.

”Du-ți povara până la sfârșit”, spune Augustin într-o predică. ”Dacă o iubești, va fi ușoară; dacă o urăști, va fi grea”: “Perduc sarcinam tuam quia levis est si diligis gravis si odisti”.

”Al tău, o, bunule Isuse”, a scris Bernard în Viața sfântului Malachia, irlandezul, ”este depozitul încredințat nouă; a ta este comoara ascunsă în posesia noastră, care va fi returnată în momentul în care vei dispune să o primești înapoi.”

*** 

De adăugat că vineri după-amiază, 27 februarie a.c., este programată ultima mediație cu tema ”Cum să comunicăm speranța”. Exercițiile spirituale pentru papa Leon al XIV-lea și responsabilii departamentelor Curiei romane au început duminica trecută, 22 februarie a.c., și au ca temă generală ”Luminați de o glorie ascunsă. Un itinerar pentru Postul Mare”.