Exerciții spirituale. Ultima meditație: "A comunica speranța". Centralitatea Pătimirii lui Isus

Vatican News
27 februarie 2026. Amintind că la 11 octombrie 1962, Papa Ioan al XXIII-lea a deschis solemn Conciliul Vatican al II-lea, predicatorul a amintit cuvintele pontifului: "Ceea ce interesează cel mai mult Conciliul este ca sacrul depozit al doctrinei creștine să fie păstrat și făcută cunoscută în mod cât mai eficient. Această doctrină îmbrățișează întreaga persoană, compusă din suflet și trup, și ne cere nouă, celor care locuim pe acest pământ, să ne străduim să ne îndreptăm ca pelerini spre patria cerească".

Cristos, răspunsul la întrebările cele mai presante ale timpului prezent

Referindu-se la contextul mondial în care avea loc Conciliul, mons. Vardean a spus: "La mai puțin de o săptămână după discursul Papei, a izbucnit criza rachetelor cubaneze: umanitatea părea hotărâtă să se elibereze de existența pământească, fără a se gândi la vreun orizont escatologic. Cu rănile celui de-al Doilea Război Mondial încă deschise, rasa noastră genera perspective noi și înfricoșătoare de autodistrugere.

Un climat de precaritate înconjura Conciliul; în același timp, această perioadă era plină de speranțe fervente pentru o nouă societate bazată pe drepturile omului, comerțul echitabil și progresul tehnologic. Conciliul a vrut să vorbească despre întrebările anxioase despre evoluția actuală a lumii, despre locul și despre rolul omului în univers, despre sensul eforturilor sale individuale și colective și, în final, despre destinul final al lucrurilor și al oamenilor. El nu s-a limitat la a aborda problemele: el a indicat soluția lor, anunțând că Cristos, răstignit și înviat, întruchipează viitorul umanității. Conciliul a încredințat Bisericii sarcina de a-L proclama pe Cristos în așa fel încât El să apară în mod clar și convingător ca răspuns la întrebările cele mai presante ale timpului prezent, fără a compromite în vreun fel depozitul sacru al doctrinei.

Cristos ne cheamă să comunicăm speranța lumii

Sugerându-ne să ne întrebăm "dacă, în cei șaizeci de ani de la încheierea Conciliului, încrederea în puterea și eficacitatea acestui depozit a fost menținută întotdeauna și pretutindeni", mons. Varden a observat: "Fiecare generație creștină este chemată să se considere în lumina contrastului pe care Paul îl subliniază efesenilor între măsura plenitudinii lui Cristos – prezentă în unitatea credinței și a cunoașterii, în maturitatea omului – și o stare copilărească de tulburare constantă, pradă oricărui vânt de doctrină, atrasă acum de viclenie, acum de înșelăciune, acum de un optimism facil".

"Cristos" – a evidențiat – "ne cheamă să comunicăm speranța lumii. A avea speranță creștină nu înseamnă neapărat a fi optimist: un creștin renunță la dorințele pioase, alegând realitatea cu determinare. Demagogii promit că lucrurile se vor îmbunătăți, pretinzând puterea demiurgică de a schimba comunitățile în timpul unui mandat electoral, distrăgând masele de la dezamăgirea suferită cu daruri de pâine, spectacole de circ și defăimarea adversarilor lor. Cât de diferite sunt cuvintele lui Cristos: Pe săraci îi aveți întotdeauna printre voi. El afirmă că o națiune se va ridica împotriva națiunii. Vor veni persecuții. Dușmanii unei persoane vor fi membrii propriei sale familii. Nu există resemnare în aceste afirmații. Domnul ne obligă pe noi, discipolii săi, să lucrăm neobosit pentru o umanitate nouă și sănătoasă, modelată de caritate și dreptate. El ne cere să vindecăm bolnavii, să înviem morții, să curățăm leproșii, să alungăm demonii. Trebuie să punem în practică Fericirile, permițând slavei ascunse în ele să strălucească. Dar, pe măsură ce înaintăm în această direcție, ni se reamintește: Fără Mine nu puteți face nimic".

Vremurile în care trăim sunt însetate să audă această speranță proclamată

Reliefând că Domnul nostru Isus Cristos "poate acționa prin noi dacă suntem dispuși să avem răbdare", predicatorul a explicat că speranța pe care ne-o încredințează Isus "nu este speranța într-o vale a lacrimilor care a fost în sfârșit modernizată, digitalizată și igienizată: speranța noastră este într-un cer nou, un pământ nou, în învierea morților". 

Exprimându-și convingerea că vremurile în care trăim "sunt însetate să audă această speranță proclamată", predicatorul a spus: "Am luat în considerare câteva semne care ne înconjoară: o nouă conștiință religioasă în rândul tinerilor; revenirea categoriei adevărului în discursul public; căutarea rădăcinilor. Instituțiile și alianțele globale se destramă, iar noi ne aflăm expuși unor pericole strategice, ecologice și ideologice. Este firesc ca oamenii cu bun simț și bunăvoință să se întrebe ce anume, în mijlocul unor parametri atât de schimbători, are șansa de a dăinui; obosiți să-și clădească viețile pe nisip, ei caută stânca solidă. Între timp, inimile lor sunt neliniștite. Părinții Conciliului Vatican al II-lea au afirmat în constituța Gaudium et spes că cele mai bune aspirații și cele mai întunecate temeri ale timpului prezent trebuie să răsune în inimile creștinilor, deoarece un creștin nu este străin de nimic din ceea ce este autentic uman". (…)

Centralitatea absolută a Patimii mântuitoare a lui Isus

"Cât de extraordinar este să trăiești Postul Mare într-un astfel de context, să-ți fixezi privirea asupra unui trup rănit și întins, afirmând că speranța se găsește în El" – a observat predicatorul, amintind că, timp de secole, "Biserica a fost prudentă în a arăta rănile suferite de Cristos în timpul Patimilor sale, ocupată fiind să exprime în cuvinte paradoxul care stă la baza propunerii creștine: că în Cristos, divinitatea și umanitatea sunt prezente în mod integral, că acest om născut din Fecioara Maria este în același timp Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină. Abia după ce Conciliul de la Calcedon a rafinat cadrul conceptual necesar pentru a păstra acest echilibru, spiritul creștin a fost liber să imagineze, nu numai în cuvinte, ci și în artă, în mod grafic, umilința asumată de bunăvoie de Dumnezeu făcut om. Crucifixul a apărut ca emblemă creștină prin excelență. El a ajuns să ocupe un loc central în cult, cel puțin în Occident, unde reprezentările unui Dumnezeu rănit au devenit punctul focal al bisericilor și al altor clădiri, modelând conștiința publică". 

Făcând apoi referire la sfântul Paul care le spunea creștinilor din Corint că a venit printre ei pentru a le vesti centralitatea absolută a Patimii mântuitoare a lui Isus, predicatorul a observat că "este nevoie de curaj pentru a-i urma exemplul într-o cultură care ne tentează să răspândim o Evanghelie mai veselă, previzibilă în termeni de proceduri fixe și rezultate predeterminate". "În jurul nostru" – a continuat – "navele vechilor catedrale, ale căror cruci sunt obscurate, sunt transformate în terenuri de minigolf. Sanctuarele sunt folosite pentru scenete seculare menite să arate o presupusă relevanță. Între timp, la o aruncătură de băț, în arena seculară a lumii, tinerii se leagănă descurajați, cântând încet că viața este o rană deschisă și că „nu există balsam în Galaad".

Oprindu-se asupra eforturilor de a trata, în prezent, rănile, episcopul norvegian de Trondheim, a spus că acestea  sunt caracterizate de două tendințe contradictorii: "Pe de o parte, oamenii sunt dispuși să-și expună rănile, fie ele dobândite, moștenite sau imaginare, ca semne ale identității. Ei pot avea motive întemeiate pentru a face acest lucru, bazate pe cerințe de justiție. Dar, așa cum ne-a explicat sfântul Bernard, perspectiva motivațională se pierde dacă ne bazăm sentimentul de sine pe atașamentul față de o rană. Riscăm să ne împotmolim în furie, o pasiune care înlocuiește aspirațiile de vindecare cu afirmații de auto-iertare. (…)  

Pe de altă parte, există eforturi de a șterge rănile. Se sugerează că rănile nu ar trebui să existe și că, dacă există, membrele bolnave ar trebui îndepărtate. În societățile care au devenit tranzacționale, nu există loc pentru elementele neproductive, fiind considerate anomalii și tratate cu asprime. Această atitudine este evidentă în controversele privind avortul și eutanasia, precum și în discursul recurent privind eugenia. Ea poate fi observată în visele distopice de a scăpa societățile de indivizii indezirabili, pe care unii politicieni i-ar izola în rezervații sau i-ar arunca de pe o stâncă".

Crucea ne permite să stăpânim realitatea

Predicatorul și-a exprimat convingerea că "o civilizație care, la un anumit nivel, își caută măsura într-o imagine care afirmă importanța răbdării și a suferinței mântuitoare se transformă în timp: ea poate învăța și empatia, un sentiment care nu vine în mod natural umanității căzute".

"Devoțiunea față de rănile lui Cristos" – a evidențiat  – "a definit sensibilitatea creștină timp de secole, manifestându-se în devoțiunea față de relicvele Pătimirii, în Calea Crucii, în poezii și picturi, în opere muzicale, de la Lamentațiunile renascentiste la Pătimirile lui Bach și până la imnografia secolului al XIX-lea. Ea s-a exprimat în cultul Preasfintei Inimi, care s-a răspândit în întreaga lume în urma furiei revoluționare. În centrul tuturor acestor lucruri se afla respectul pentru enormul mister al suferinței, care este constitutiv pentru condiția umană actuală. Crucea ne permite să stăpânim realitatea, afirmând în același timp caracterul nedefinitiv al rănilor, care pot fi vindecate și pot deveni surse de vindecare.

A ne înrădăcina în acest mister al credinței înseamnă a lucra pentru o revoltă constructivă împotriva înșelăciunilor recurente: împotriva înșelăciunii politice potrivit căreia societatea și statul ar trebui gestionate conform unui model evolutiv, cu scopul perfecționării umane; împotriva înșelăciunii antropologice a unui standard normativ de sănătate, folosit pentru a marca diviziunea între viețile demne de a fi trăite și viețile nedemne; împotriva înșelăciunii culturale care atribuie rănilor o putere fatală și deterministă; și împotriva înșelăciunii psihologice care se predă disperării, hipnotizată de vocea care ne șoptește la ureche, în miezul nopții, despre rănile intime: Va fi întotdeauna așa."

În ultima meditație dedicată temei "A comunica speranța", predicatorul nu a ezitat să amintească strigătul din zilele noastre după predicarea Evangheliei, spunând că tinerii o doresc cu ardoare, ei ascultând "atunci când este prezentată cu autoritate de creștini care sunt capabili să expună și să manifeste adevărul fără compromisuri, arătând harul lui Cristos care poate reînnoi și transforma viețile noastre".