Căutare

A doua predică de Advent în Vatican: ”A reconstrui casa Domnului”

Vineri, 12 decembrie 2025, Leon al XIV-lea a ascultat a doua predică de Advent din Cetatea Vaticanului, prezentată de predicatorul Casei pontificale, preotul franciscan capucin italian Roberto Pasolini pe tema ”A reconstrui casa Domnului. O Biserică fără contrapuneri”.

Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă 
12 decembrie 2025 – Vatican News
. ”A reconstrui casa Domnului. O Biserică fără contrapuneri” a fost tema celei de-a doua predici de Advent prezentată astăzi în Aula Paul al VI-lea de predicatorul Casei pontificale, preotul franciscan capucin italian Roberto Pasolini. Au luat parte, alături de Leon al XIV-lea, mai mulți cardinali din Curia romană, episcopi, preoți, persoane consacrate și credincioși laici. 

În prima meditație de Advent, a amintit la început predicatorul, privirea a fost îndreptată către venirea Domnului de la sfârșitul timpurilor, contemplând chipul unui Dumnezeu care a vestit și a făgăduit întoarcerea sa în glorie. În fața acestei speranțe, a răsunat îndemnul la veghere asupra propriei persoane pentru a nu pierde capacitatea de a percepe harul lui Dumnezeu care lucrează cu discreție în istorie. Este harul care continuă să dea viață lumii și să ofere Bisericii ocazii mereu noi de convertire, învățându-ne să trăim ca în zilele lui Noe, sub un cer răbdător și încrezător în oameni, în pofida slăbiciunilor și a contradicțiilor.

În a doua meditație, predicatorul s-a oprit asupra ”delicatei responsabilități” în fața harului, care trebuie primit nu doar la nivel personal, dar și comunitar. Botezul a făcut din noi ”colaboratori ai lui Dumnezeu” pentru a construi în decursul timpului și al istoriei ”zidirea” sa (1 Cor 3,9), Biserica, ”semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc” (Lumen gentium, nr. 1).

Pentru a arăta despre ce fel de unitate trebuie să fim mărturisitori și modalitatea prin care se poate oferi lumii o comuniune care să nu se reducă la o chemare generică la fraternitate, ci să devină o referință credibilă și capabilă să genereze încredere, predicatorul a vorbit mai întâi despre ”iluzia uniformității”, care se năruiește în fața turnului Babel (Gen 11). Naratorul biblic notează că cei care construiau turnul Babel foloseau cărămizi în loc de pietre și smoală în loc de mortar (cf. v.3). ”Pietrele”, a remarcat predicatorul, ”păstrează o iregularitate proprie, pot fi prelucrate și unite fără ca forma lor să fie anulată. Cărămizile, în schimb, sunt identice, standardizate și pot fi puse la perfecție una peste alta: simbol al unei societăți care se teme de efortul libertății și preferă siguranța asemănării. Rezultatul este o aparentă unanimitate: toți aliniați, toți de acord, nicio disonanță. Dar e o coeziune numai de fațadă, dobândită cu prețul eliminării vocilor individuale”. În acest sens, secolul al XX-lea a cunoscut forme de totalitarism care au căutat să impună o gândire unică, să reducă la tăcere dezacordul și să-i prigonească pe cei care gândeau altfel. ”De fiecare dată când unitatea se construiește prin suprimarea diferențelor, rezultatul nu este comuniunea, ci moartea”, a avertizat predicatorul, menționând că ”această ispită nu cruță nici Biserica”.

După ce a prezentat în termeni terapeutici confuzia care a început după turnul Babel, în sensul că ”Dumnezeu alege să nu pedepsească, ci să prevină o deviere mortală” care ar fi pus din nou viața în pericol, predicatorul a vorbit pe larg despre ”templul de reconstruit”, observând că ”omenirea a avut nevoie de mult timp ca să asimileze lecția turnului Babel și să înțeleagă că întâlnirea dintre Dumnezeu și om devine posibilă numai acolo unde se păstrează deopotrivă egalitățile care unesc și diferențele care fac reală comuniunea”. În continuarea meditației, pr. Pasolini a vorbit despre reînnoirea Bisericii, subliniind că ”la fel ca zidurile și templul Ierusalimului, Biserica, realitate divină și totodată umană, este chemată la rândul ei să se lase reconstruită în continuu pentru ca forma ei istorică să fie transparentă la frumusețea Evangheliei. În decursul istoriei, nu au lipsit sfinții care au contribuit la reînnoirea Bisericii, iar Francisc din Assisi ocupă un loc special, după ce a auzit o voce care-i spunea: ”Francisc, mergi și repară casa mea care, după cum vezi, este toată în ruină” (Vita Seconda di Tommaso da Celano VI, 10 – FF 593). Dacă la început, Sărăcuțul a răspuns la chemarea lui Dumnezeu începând să reconstruiască mai întâi edificii de piatră, dar în curând el a înțeles că ”templul de reînnoit este Biserica însăși, rănită de dezbinări și împovărată de forme de viață care nu mai arătau prospețimea Evangheliei”. În orice fază a istoriei, a reluat predicatorul, ”Biserica se reînnoiește în măsura în care membrii ei acceptă să rămână într-o autentică bătălie spirituală, fără a se refugia în scurtăturile unui simplu conservatorism ori ale inovației acritice”.

”În cele din urmă”, a încheiat predicatorul, ”Biserica nu este ceva ce poate fi edificat după criteriile noastre: este un dar de primit, de păstrat și de slujit. Apocalipsul amintește acest adevăr cu tărie: Ierusalimul nou nu răsare din mâinile noastre, dar coboară din cer, de la Dumnezeu, gata pregătit. Este imaginea cea mai înaltă a Bisericii ca realitate primită, nu produsă: casa în care orice lacrimă va fi ștearsă și orice distanță acoperită. A primi Biserica asemenea unui dar – chiar și astăzi, în timpul declinului și al noilor muguri – înseamnă a trăi deja acum din făgăduința care ne îndreaptă către acea împlinire în care Dumnezeu va fi totul în toți”. 

12 decembrie 2025, 11:12