Leon XIV, în ziua de Crăciun: Pacea există și s-a născut între noi [TEXT]

Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă 
25 decembrie 2025 – Vatican News. Cuvântul lui Dumnezeu care s-a făcut trup ”exprimă golul radical căruia la Betleem și pe Calvar îi lipsește până și cuvântul, după cum nu au cuvânt nenumărații frați și surori despuiați de demnitate și reduși la tăcere. Trupul omenesc cere îngrijire, invocă primire și recunoaștere, caută mâini capabile de blândețe și minți dispuse la atenție, își dorește cuvinte bune”: a spus papa Leon al XIV-lea la omilia Sfintei Liturghii a solemnității Nașterii Domnului prezidată la ora Romei 10.00 în bazilica San Pietro, nu în Piața Sfântul Petru, unde era programată inițial. Aproximativ șase mii de credincioși au încăput în interiorul bazilicii, în timp ce au rămas afară alte patru mii, adăpostindu-se sub umbrelă din cauza ploilor reci și insistente din ultimele zile.

De adăugat că după Sfânta Liturghie din ziua de Crăciun, papa Leon al XIV-lea adresează de la balconul central al bazilicii tradiționalul mesaj ”Urbi et Orbi” de Crăciun, însoțit de darul indulgenței plenare.

Vă oferim aici în traducerea noastră de lucru omilia papei Leon al XIV-lea.

Surori și frați preaiubiți, ”Tresăltaţi, strigaţi de bucurie” (Is 52,9), strigă mesagerul păcii către cei care se află printre ruinele unei cetăți care are nevoie să fie reclădită din temelii. Chiar dacă sunt prăfuite și rănite, picioarele lui sunt frumoase – scrie profetul (cf. Is 52,7) – pentru că, străbătând drumuri lungi și uscate, au adus o veste frumoasă, în care acum totul se renaște. Este o nouă zi! Suntem și noi părtași la această schimbare profundă, în care încă nimeni nu pare să creadă: pacea există și este deja în mijlocul nostru.

”Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea” (In 14,27). Acestea le-a spus Isus discipolilor săi, cărora cu puțin înainte le spălase picioarele, mesageri de pace care de atunci înainte aveau de alergat în întreaga lume, fără a obosi, pentru a revela tuturor ”puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu” (In 1,12). Astăzi, așadar, nu doar că suntem surprinși de pacea care este deja aici, dar celebrăm ”cum”, modul în care acest dar ne-a fost făcut. În acest ”cum” strălucește, într-adevăr, diferența divină care ne face să tresăltăm în cântece de bucurie. De aceea, în lumea întreagă, Nașterea Domnului este prin excelență o sărbătoare de muzică și cântece.

Un imn este și prologul celei de-a patra Evanghelii și îl are ca protagonist pe Cuvântul lui Dumnezeu. ”Cuvântul” este unul care acționează. Aceasta este o trăsătură a Cuvântului lui Dumnezeu: nu este niciodată fără efect. Dacă ne uităm bine, chiar multe din cuvintele noastre produc efecte, uneori nedorite. Da, cuvintele acționează. Dar iată surpriza pe care liturgia Crăciunului ne-o pune în față: Cuvântul lui Dumnezeu apare și nu știe să vorbească, vine la noi ca un nou-născut care doar plânge și gângurește. ”S-a făcut trup” (In 1,14) și, chiar dacă va crește și într-o zi va învăța limba poporului său, acum vorbește numai prezența sa simplă și plăpândă. ”Trupul” înseamnă golul radical căruia la Betleem și pe Calvar îi lipsește până și cuvântul, după cum cuvânt nu au nenumărații frați și surori despuiați de demnitate și reduși la tăcere. Trupul omenesc cere îngrijire, invocă primire și recunoaștere, caută mâini capabile de blândețe și minți dispuse la atenție, își dorește cuvinte bune.

”A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (In 1,11-12). Iată modul paradoxal în care pacea este deja între noi: darul lui Dumnezeu este cuprinzător, caută primire și activează dăruire. Ne surprinde pentru că se expune la refuz, ne fascinează pentru că ne smulge din indiferență. E o adevărată putere aceea de a deveni fii ai lui Dumnezeu: o putere care rămâne îngropată până când noi rămânem detașați de plânsul copiilor și de fragilitatea bătrânilor, de tăcerea neputincioasă a victimelor și de tristețea resemnată a celui care face răul pe care nu-l vrea.

După cum scria iubitul papă Francisc, pentru a ne chema din nou la bucuria Evangheliei: ”Uneori, simțim ispita de a fi creștini păstrând o distanță prudentă de rănile Domnului. Dar Isus vrea să atingem mizeria omenească, să atingem trupul suferind al celorlalți. Așteaptă să renunțăm la a căuta acele adăposturi personale ori comunitare care ne permit să ne păstrăm la distanță de nodul dramei umane pentru ca să acceptăm cu adevărat să intrăm în contact cu existența concretă a celorlalți și să cunoaștem puterea blândeții” (exort. ap. Evangelii gaudium, 270).

Dragi frați și surori, după ce Cuvântul s-a făcut trup, acum trupul vorbește, strigă și ne spune dorința divină de a ne întâlni. Cuvântul și-a stabilit între noi cortul său fragil. Cum să nu ne gândim la corturile din Gaza, expuse săptămâni la rând la ploaie, vânt și frig, și la corturile numeroșilor evacuați și refugiați de pe orice continent, ori la adăposturile șubrede ale miilor de persoane fără casă din interiorul orașelor noastre? Fragil este trupul populațiilor lipsite de apărare, încercate de atâtea războaie în curs de desfășurare ori încheiate care au lăsat ruine și răni deschise. Fragile sunt mințile și viețile tinerilor constrânși la arme, care chiar pe front își dau seama de non-sensul celor care li se cere și de minciuna de care sunt impregnate discursurile zgomotoase ale celor care-i trimit la moarte.

Când fragilitatea celuilalt ne pătrunde inima, când durerea celuilalt face țăndări certitudinile noastre granitice, atunci a început deja pacea. Pacea lui Dumnezeu se naște dintr-un gângurit primit, dintr-un plâns ascultat: se naște printre ruinele care invocă noi forme de solidaritate, se naște din vise și viziuni care, asemenea unor profeții, inversează cursul istoriei. Da, toate acestea există, pentru că Isus este Logos, sensul din care totul a luat formă. ”Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există” (In 1,3). Această taină ne interpelează din Ieslea de Crăciun pe care am făcut-o, ne deschide ochii asupra unei lumi în care Cuvântă continuă să răsune ”în multe rânduri și în multe moduri” (cf. Evr 1,1) și ne cheamă încă la convertire.

Desigur, Evanghelia nu ascunde împotrivirea întunericului față de lumină, descrie drumul Cuvântului lui Dumnezeu ca o cale abruptă, presărată cu obstacole. Până în ziua de azi, adevărații mesageri ai păcii urmează Cuvântul pe această cale, care în cele din urmă ajunge în inimi: inimi neliniștite, care deseori doresc tocmai cele la care se împotrivesc. În acest fel, Nașterea Domnului dă din nou motivație unei Biserici misionare, conducând-o pe cărările trasate de Cuvântul lui Dumnezeu. Noi nu slujim unui cuvânt prepotent – care răsună deja pretutindeni – ci unei prezențe care trezește binele, îi cunoaște eficacitatea, nu-și atribuie monopolul asupra acestuia.

Iată calea misiunii: o cale către celălalt. În Dumnezeu, orice cuvânt este un cuvânt adresat, este un îndemn la convertire, un cuvânt niciodată egal cu sine. Este reînnoirea pe care Conciliul Vatican II a promis-o și pe care o vom vedea înflorind numai mergând împreună cu întreaga omenire, niciodată separându-ne de ea. Mundan este opusul: a avea ca centru pe noi înșine. Mișcarea Întrupării este un dinamism de conversație. Va exista pace atunci când se vor întrerupe monologurile noastre și, fecundați fiind de ascultare, vom cădea în genunchi în fața trupului despuiat al celuilalt. Fecioara Maria este chiar în acest sens Maica Bisericii, Steaua evanghelizării, Regina păcii. În ea înțelegem că nimic nu se naște din ostentația forței și că totul se renaște din puterea tăcută a vieții primite.