Leon XIV. Mesaj la Ziua mondială a păcii din 2026 [TEXT]

Vatican News – 18 decembrie 2025 
”«Pacea să fie cu voi toți!». Către o pace dezarmată și dezarmantă” este tema Mesajului papei Leon al XIV-lea pentru Ziua mondială a păcii, pe care Biserica catolică o marchează în prima zi a noului an. Înființată de sfântul Paul al VI-lea printr-un mesaj din 8 decembrie 1967, Ziua mondială a păcii a ajuns la a 59-a ediție anuală, fiind marcată pentru prima dată în 1 ianuarie 1968 cu scopul de a încuraja reflecția și rugăciunea pentru pace.

De adăugat că Organizația Națiunilor Unite a stabilit în 1981 o Zi internațională a păcii care, din 2001, este marcată anual în 21 septembrie.

Versiunile oficiale ale mesajului papei Leon pentru a 59-a Zi mondială a păcii au fost publicate în limbile arabă, italiană, engleză, franceză, germană, polonă, portugheză, rusă, spaniolă și ucraineană.

Vă oferim aici, în traducerea noastră de lucru, mesajul Sfântului Părinte.

MESAJUL SANCTITĂȚII SALE LEON XIV 
PENTRU A LIX-A ZI MONDIALĂ A PĂCII 
1 ianuarie 2026

«Pacea să fie cu voi toți!». 
Către o pace dezarmată și dezarmantă

”Pacea să fie cu tine!” 
Acest salut străvechi, folosit zilnic și astăzi în multe culturi, în seara de Paști s-a umplut cu o nouă vigoare pe buzele lui Isus înviat. «Pace vouă!» (In 20,19.21) este Cuvântul său care nu doar urează, ci împlinește o schimbare definitivă în cel care o primește și în acest fel în toată realitatea. De aceea, succesorii apostolilor dau glas zi de zi și în toată lumea celei mai silențioase dintre revoluții: ”Pacea să fie cu voi!”. Încă din seara alegerii mele ca Episcop al Romei, am vrut să cuprind în salutul meu în această vestire corală. Și doresc să o spun din nou: aceasta este pacea lui Cristos înviat, o pace dezarmată și o pace dezarmantă, umilă și stăruitoare. Provine de la Dumnezeu, de la Dumnezeu care ne iubește pe toți necondiționat (cf. Binecuvântarea apostolică Urbi et Orbi și primul salut, Loja centrală a bazilicii Sfântul Petru, 8 mai 2025).

Pacea lui Cristos înviat 
Cel care a învins moartea și a demolat zidurile de separație dintre ființele umane (cf. Ef 2,14) este Bunul păstor, care își dă viața pentru turmă și care are multe oi dincolo de țarcul staulului (cf. In 10,11.16): Cristos, pacea noastră. Prezența sa, darul său, victoria sa reverberează în perseverența multor mărturisitori, prin intermediul cărora continuă în lume lucrarea lui Dumnezeu, devenind chiar mai ușor de perceput și mai luminoasă în întunecimea vremurilor.

Contrastul dintre întuneric și lumină, într-adevăr, nu este doar o imagine biblică folosită pentru a descrie travaliul din care se naște o lume nouă; este o experiență care trece prin noi și ne răvășește în fața încercărilor pe care le întâlnim, în circumstanțele istorice în care ne aflăm și trăim. Ei bine, a vedea lumina și a crede în ea este necesar pentru a nu se prăbuși în întuneric. Este vorba de o exigență pe care discipolii lui Isus sunt chemați să o trăiască de o manieră unică și privilegiată, dar care, pe multe căi, știe să-și deschidă o trecere în inima oricărei ființe umane. Pacea există, vrea să locuiască în noi, are puterea blândă de a lumina și a lărgi inteligența, rezistă la violență și o învinge. Pacea are respirația eternului: în timp răului i se strigă ”Ajunge!”, păcii i se șoptește ”Pentru totdeauna!”. Acesta este orizontul în care ne-a condus Cel înviat. Acesta este presentimentul în care trăiesc făcătorii de pace care, în drama a ceea ce papa Francisc numea ”Al Treilea Război Mondial pe bucăți”, încă mai rezistă la contaminarea întunericului asemenea unor santinele în noapte.

Contrariul, adică a uita de lumină, este din nefericire cu putință: atunci se pierde din realism, cedând la o reprezentare parțială și distorsionată a lumii, sub semnul întunericului și al fricii. Nu sunt puțini cei care, astăzi, susțin că sunt realiste narațiunile lipsite de speranță, oarbe la frumusețea celuilalt, care uită de harul lui Dumnezeu care lucrează mereu în inimile oamenilor, chiar dacă sunt rănite de păcat. Sfântul Augustin îi îndemna pe creștini să împletească o prietenie indisolubilă cu pacea pentru ca, păstrând-o înlăuntrul sufletului, să o poată iradia de jur împrejur căldura ei luminoasă. Adresându-se comunității sale, el scria: «Dacă vreți să-i atrageți pe ceilalți la pace, să o aveți voi mai întâi; fiți voi înșivă mai întâi statornici în pace. Pentru a-i înflăcăra pe ceilalți, trebuie să aveți voi, înlăuntru, lumina aprinsă” (Augustin de Hipona, Sermo 357, 3).

Fie că aveți darul credinței, fie că vi se pare că nu-l aveți, dragi frați și surori, să ne deschidem la pace! Să o primim și să o recunoaștem, în loc să o considerăm îndepărtată și imposibilă! Mai înainte de a fi un țel, pacea este o prezență și drum. Deși este contrastată atât înăuntrul nostru cât și în afara noastră, ca o flacără plăpândă amenințată de furtună, să o păstrăm fără a uita numele și istoria celor care ne-au mărturisit-o. Este un principiu care călăuzește și determină alegerile noastre. Chiar și în locurile în care rămân numai ruine și unde disperarea pare să fie inevitabilă, chiar astăzi îi găsim pe cei care nu au uitat de pace. Ca în seara de Paști, Isus intră în locul unde se află discipolii, înfricoșați și abătuți, tot la fel pacea lui Cristos înviat continuă să treacă dincolo de uși și de bariere prin glasurile și chipurile mărturisitorilor săi. Este darul care ne îngăduie să nu uităm binele, să-l recunoaștem biruitor, să-l alegem iar și împreună. 

O pace dezarmată
Cu puțin timp înainte de a fi prins, într-un moment de intensă încredere, Isus le-a spus celor care erau cu El: ”Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea”. Și imediat a adăugat: ”Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă!” (In 14,27). Tulburarea și frica ar fi putut cu siguranță avea legătură cu violența care avea să se abată în curând asupra Lui. Mai profund, Evangheliile nu ascund faptul că răspunsul său non-violent i-a dezorientat pe ucenici: o cale pe care toți, dar în primul rând Petru, au contestat-o, dar pe care Învățătorul le-a cerut să o urmeze până la sfârșit. Calea lui Isus continuă să fie un izvor de tulburare și frică. Și repetă cu fermitate celor care îl vor apăra: ”Pune-ți sabia în teacă” (In 18,11; cf. Mt 26,52). Pacea lui Isus înviat este dezarmată, pentru că lupta sa a fost dezarmată, în cadrul unor circumstanțe istorice, politice și sociale specifice. Creștinii trebuie să devină împreună mărturisitori profetici ai acestei noutăți, conștienți de tragediile la care au fost adesea complici. Marea parabolă a judecății universale îi invită pe toți creștinii să acționeze cu milostivire, conștienți de acest lucru (cf. Mt 25,31-46). Și, făcând aceasta, îi vor avea alături de ei pe frații și surorile care, în moduri diferite, au știut să asculte durerea altora și s-au eliberat interior de înșelăciunea violenței. 

Deși astăzi există multe persoane cu inima deschisă către pace, acestea ele sunt copleșite de un sentiment profund de neputință în fața evenimentelor din ce în ce mai incerte. Sfântul Augustin a subliniat un paradox particular: ”Nu este dificil a avea pace. Cel mult, este mai dificil să o lauzi. Dacă vrem să o lăudăm, trebuie să avem abilități care ne lipsesc; să căutăm ideile potrivite, să cântărim cuvintele. Dacă, pe de altă parte, vrem să o avem, ea este acolo, la îndemâna noastră, și o putem avea fără niciun efort” (Augustin, ibid., 1).

Când tratăm pacea ca pe un ideal îndepărtat, ajungem să nu mai considerăm scandalos faptul că ea poate fi negată și că războiul este purtat chiar pentru a obține pacea. Se pare că lipsesc ideile concrete, afirmațiile bine gândite, capacitatea de a proclama faptul că pacea este aproape. Dacă pacea nu este o realitate trăită, protejată și cultivată, agresivitatea se răspândește în întreaga viață internă și publică. În relația dintre cetățeni și lideri, devine o greșeală să nu te pregătești în mod adecvat pentru război, să nu reacționezi la atacuri, să nu răspunzi la violență. Dincolo de principiul autoapărării, la nivel politic, această logică opusă este aspectul cel mai actual al unei destabilizări globale care devine din ce în ce mai dramatică și imprevizibilă în fiecare zi. Nu este o coincidență faptul că apelurile repetate pentru creșterea cheltuielilor militare și deciziile care rezultă din aceasta sunt prezentate de mulți lideri cu justificarea pericolului reprezentat pentru alții. Într-adevăr, forța disuasivă a puterii, și în special descurajarea nucleară, întruchipează iraționalitatea unei relații între popoare bazată nu pe lege, dreptate și încredere, ci pe frică și pe dominația forței. ”Prin urmare”, așa cum a scris sfântul Ioan al XXIII-lea despre timpurile sale, ”ființele umane trăiesc sub coșmarul unui uragan care ar putea izbucni în orice moment cu o forță de neimaginat. Deoarece armele sunt acolo și, deși este greu de crezut că există oameni capabili să-și asume responsabilitatea pentru distrugerea și suferința pe care le-ar provoca un război, nu este exclus ca un eveniment imprevizibil și incontrolabil să poată declanșa scânteia care pune în mișcare mașina de război” (Ioan XXIII, Scrisoarea enciclică Pacem in terris, 11 aprilie 1963, nr. 60).

Astfel, în cursul anului 2024, cheltuielile militare globale au crescut cu 9,4 % față de anul precedent, confirmând tendința neîntreruptă din ultimii zece ani și atingând cifra de 2,718 trilioane de dolari, sau 2,5 % din PIB-ul global (Cfr SIPRI Yearbook: Armaments, Disarmament and International Security 2025). Mai mult, noile provocări de astăzi par a fi întâmpinate nu doar cu eforturi economice enorme pentru reînarmare, ci și cu o realiniere a politicilor educaționale: în loc de o cultură a memoriei, care păstrează conștientizarea dezvoltată în secolul al XX-lea și nu uită milioanele sale de victime, în școli și universități, precum și în mass-media, se promovează campanii de comunicare și programe educaționale care răspândesc percepția amenințărilor și transmit o noțiune pur armată de apărare și securitate.

Totuși, ”cine iubește cu adevărat pacea îi iubește și pe dușmanii păcii” (Augustin, Sermo 357, 1) . Astfel, sfântul Augustin recomanda să nu se distrugă punțile și să nu se insiste asupra reproșurilor, preferând în schimb calea ascultării și, pe cât posibil, a înțelegerii motivelor celorlalți. Acum șaizeci de ani, Conciliul Vatican II a încheiat cu conștientizarea unui dialog urgent între Biserică și lumea contemporană. În special, constituția Gaudium et Spes a atras atenția asupra evoluției războiului: ”Riscul deosebit al războiului de astăzi constă în faptul că le oferă, într-un fel, ocazie acelora care posedă cele mai moderne arme științifice să săvârșească astfel de nelegiuiri și, printr-o înlănțuire inexorabilă, poate împinge voințele oamenilor la cele mai atroce decizii. Pentru ca acest lucru să nu se mai întâmple vreodată în viitor, episcopii din lumea întreagă, adunați laolaltă, îi conjură pe toți oamenii, și în mod deosebit pe șefii de state și pe comandanții supremi, să cântărească necontenit răspunderea uriașă pe care o poartă în fața lui Dumnezeu și în fața întregii omeniri” (Conciliul Ecumenic Vatican II,  constituția pastorală Gaudium et spes, nr. 80).

Reiterând apelul Părinților conciliari și considerând dialogul cea mai eficientă cale la orice nivel, constatăm cum progresele tehnologice ulterioare și aplicarea în domeniul militar a inteligențelor artificiale au radicalizat tragedia conflictelor armate. Se conturează chiar un proces de deresponsabilizare din partea liderilor politici și militari, datorită ”delegării” crescânde către mașini a deciziilor privind viața și moartea ființelor umane. Aceasta este o spirală distructivă fără precedent a umanismului juridic și filosofic pe care se bazează și prin care se conservă o civilizație. Trebuie denunțate enormele concentrări de interese economice și financiare private care împing statele în această direcție; dar acest lucru nu este suficient dacă nu se promovează simultan o trezire a conștiințelor și a gândirii critice. Enciclica Fratelli Tutti îl prezintă pe sfântul Francisc de Assisi ca exemplu al unei astfel de treziri: ”În acea lume plină de turnuri de veghe și ziduri de apărare, orașele trăiau războaie sângeroase între familii puternice, în timp ce creșteau zonele sărace ale periferiilor excluse. Acolo, Francisc a primit adevărata pace în sine; s-a eliberat de orice dorință de a-i domina pe ceilalți, s-a făcut unul dintre cei din urmă și a căutat să trăiască în armonie cu toți” (Francisc, scrisoarea enciclică Fratelli tutti, 3 octombrie 2020, nr. 4). Este o poveste care vrea să continue în noi și care ne cere să ne unim forțele pentru a contribui la o pace dezarmantă, o pace care se naște din deschidere și din umilință evanghelică.

O pace dezarmantă
Bunătatea este dezarmantă. Poate că de aceea Dumnezeu s-a făcut copil. Misterul întrupării, care atinge punctul cel mai de jos prin coborârea în iad, începe în trupul unei tinere mame și se manifestă în ieslea din Betleem. "Pace pe pământ", cântă îngerii, anunțând prezența unui Dumnezeu fără apărare, pe care omenirea nu-l poate descoperi ca fiind iubitor decât îngrijindu-l (cf. Lc 2, 13-14). Nimic nu are puterea de a ne schimba atât de mult ca un copil. Și poate că tocmai gândul la copiii noștri, la copii și la cei fragili ca ei, ne străpunge inimile (cf. Faptele Apostolilor 2,37). În acest sens, venerabilul meu predecesor a scris că  "fragilitatea umană are puterea de a ne face mai lucizi cu privire la ceea ce durează și la ceea ce trece, la ceea ce dă viață și la ceea ce ucide. Poate că de aceea tindem atât de des să negăm limitările și să evităm persoanele fragile și rănite: ele au puterea de a ne provoca direcția pe care am ales-o, ca indivizi și ca comunitate" (Scrisoare adresată directorului cotidianului Il Corriere della Sera, 14 martie 2025).

Ioan al XXIII-lea a fost primul care a introdus perspectiva dezarmării totale, care poate fi realizată numai prin înnoirea inimii și a minții. El a scris în Pacem in Terris: "Trebuie recunoscut că încetarea înarmării în scopuri militare, reducerea efectivă a armamentului și, cu atât mai mult, eliminarea acestuia sunt imposibile sau aproape imposibile dacă nu există, în același timp, o dezarmare completă; adică, dacă nu demontăm și mințile, străduindu-ne sincer să alungăm psihoza războiului din ele: aceasta, la rândul său, înseamnă că criteriul păcii bazat pe echilibrul armelor trebuie înlocuit cu principiul că adevărata pace poate fi construită numai pe baza încrederii reciproce. Credem că acesta este un obiectiv care poate fi atins. Deoarece este cerut de rațiunea dreaptă, este extrem de dezirabil și de cea mai mare utilitate".[Pacem in terris, nr. 2]

Acesta este un serviciu fundamental pe care religiile trebuie să-l presteze umanității suferinde, veghind asupra încercărilor tot mai frecvente de a transforma chiar și gândurile și cuvintele în arme. Marile tradiții spirituale, precum și utilizarea corectă a rațiunii, ne permit să depășim legăturile de sânge sau etnia, să depășim acele frății care recunosc doar pe cei asemănători și îi resping pe cei diferiți. Astăzi vedem că acest lucru nu poate fi considerat de la sine înțeles. Din păcate, în peisajul contemporan este din ce în ce mai frecvent să se folosească cuvintele credinței în lupta politică, să se binecuvânteze naționalismul și să se justifice violența și lupta armată pe motive religioase. Credincioșii trebuie să respingă în mod activ, în primul rând prin viața lor, aceste forme de blasfemie care întunecă Numele Sfânt al lui Dumnezeu. Prin urmare, împreună cu acțiunea, este mai necesar ca niciodată să cultivăm rugăciunea, spiritualitatea, dialogul ecumenic și interreligios ca pe tot atâtea căi de pace și limbaje de întâlnire între tradiții și culturi. În întreaga lume, este de dorit ca "fiecare comunitate să devină o casă a păcii, unde ostilitatea este dezamorsată prin dialog, unde se practică dreptatea și se cultivă iertarea" (Discurs adresat episcopilor Conferinței Episcopale Italiene, 17 iunie 2025). Astăzi, mai mult ca oricând, este necesar într-adevăr să se arate  prin creativitate pastorală atentă și generativă că pacea nu este o utopie. 

Pe de altă parte, acest lucru nu ar trebui să distragă atenția tuturor de la importanța dimensiunii politice. Cei care sunt chemați să îndeplinească responsabilități publice în funcții de cel mai înalt nivel și cu cele mai înalte calificări ar trebui "să analizeze în profunzime problema recompunerii pașnice a relațiilor dintre comunitățile politice la nivel global: o recompunere bazată pe încredere reciprocă, sinceritate în negocieri și fidelitate față de angajamentele asumate. Ei ar trebui să examineze problema până când identifică punctul de la care este posibil să se înceapă să se avanseze către acorduri loiale, durabile și fructuoase" (Pacem in terris, nr. 63).  Aceasta este calea dezarmantă a diplomației, medierii și dreptului internațional care este, din păcate, contrazisă de încălcări din ce în ce mai frecvente ale acordurilor obținute cu greu, într-un context care necesită nu delegitimarea, ci mai degrabă consolidarea instituțiilor supranaționale.

Astăzi, justiția și demnitatea umană sunt mai mult ca niciodată expuse dezechilibrelor de putere dintre cei mai puternici. Cum putem trăi într-o perioadă de destabilizare și conflict, eliberându-ne în același timp de rău? Trebuie să încurajăm și să sprijinim orice inițiativă spirituală, culturală și politică care menține vie speranța, contracarând răspândirea "atitudinilor fataliste, ca și cum dinamicele în curs ar fi produse de forțe și structuri anonime, impersonale, independente de voința umană" (Benedict al XVI-lea, scrisoarea enciclică Caritas in Veritate, 29 iunie 2009, nr. 42). Dacă, de fapt, "cea mai bună modalitate de a domina și de a avansa fără limite este să semeni disperare și să încurajezi neîncrederea constantă, chiar dacă aceasta este mascată de apărarea anumitor valori" (Francisc, scrisoarea enciclică Fratelli Tutti, 3 octombrie 2020, nr. 15), o astfel de strategie trebuie contracarată prin dezvoltarea unor societăți civile conștiente, a unor forme de asociere responsabilă, a unor experiențe de participare non-violentă și a unor practici de justiție a restaurării la scară mică și mare. Leon al XIII-lea a subliniat deja în mod clar acest lucru în enciclica Rerum novarum: "Sentimentul propriei slăbiciuni îl determină pe om să dorească să unească munca proprie cu munca celorlalți. Scriptura spune: este mai bine să fii doi decât unul, pentru că doi au un avantaj mai mare în munca lor. Dacă unul cade, celălalt îl susține. Vai de cel care este singur; dacă cade, nu are pe nimeni care să-l ridice (Ecleziastul 4, 9-10). Și în altă parte: un frate ajutat de fratele său este ca o cetate întărită (Proverbe 18,19) [Leon al XIII-lea, scrisoarea enciclică Rerum Novarum, 15 mai 1891, nr. 37]

Să fie acesta unul din roadele Jubileului Speranței, care a îndemnat milioane de oameni să se redescopere ca pelerini și să înceapă în interiorul lor acea dezarmare a inimii, a minții și a vieții la care Dumnezeu nu va întârzia să răspundă împlinindu-și promisiunile: "Va judeca între neamuri și va decide între multe popoare. Vor schimba săbiile lor în fiare de plug și sulițele lor în seceri. Niciun neam nu va mai ridica sabia împotriva altui neam și nu vor mai învăța războiul" (Is 2,4-5).

De la Vatican, 8 decembrie 2025

LEON PP. XIV