ÎPS Aurel la 75 de ani: Doamne, îți mulțumesc! Să fie binecuvântate zilele care vor veni!

Vatican News
18 august 2026. ÎPS Aurel Percă, arhiepiscop mitropolit de Bucureşti, a împlinit frumoasa vârstă de 75 de ani, pe 15 august 2026, în Solemnitatea Adormirii Maicii Domnului – informează situl arcb.ro, al Arhiepiscopiei Romano Catolice de București, alături de urarea: "Întru mulți și fericiți ani! ", la care se unește și redacția în limba română de la Radio Vatican.

La altar, alături de ÎPS Aurel Percă, care a prezidat Sfânta Liturghie, s-au aflat E.S. Giampiero Gloder, nunțiu apostolic în România și R. Moldova; IPS Ioan Robu arhiepiscop mitropolit emerit de București; PS Iosif Păuleţ, episcop de Iaşi și coleg de promoție cu ÎPS Aurel Percă (ambii fiind sfințiți preoți în 1979); PS Cornel Damian, episcop auxiliar de București; PS Petru Sescu, episcop auxiliar de Iași; părintele Andrei Ștefan Mărcuș, în calitatea de reprezentant al PS Mihai Frățilă, episcopul Episcopiei Greco-Catolice "Sfântul Vasile cel Mare" de Bucureşti.

Menționăm, de asemenea, prezența monseniorului Ionuț Paul Strejac, consilier la Nunțiatura Apostolică din Albania; a monseniorului Isidor Iacovici, vicar episcopal pentru clerul din diaspora şi responsabil cu pastoraţia catolicilor din Italia și a părintelui Pavel Balint, paroh de Bad Deutsch-Altenburg și Hundsheim, coleg de promoție cu ÎPS Aurel Percă, părintele Ioan Ciobanu, paroh al Catedralei "Sfântul Iosif" și părintele ceremonier, Daniel Bulai.

La celebrarea euharistică au luat parte numeroși preoți din diecezele de București și Iași. De asemenea, la Sfânta Liturghie a fost prezent domnul Ciprian Olinici, Secretar de Stat pentru Culte. Vă oferim în continuare cuvântul de învățătură al arhiepiscopului mitropolit de București, ÎPS Aurel Percă, primită la redacție prin bunăvoința părintelui Francisc Ungureanu, secretar al Conferinței Episcopale din România.

Predică la sărbătoarea aniversării a 75 de ani de viață

18 august 2026
„Până aici ne-a ajutat Domnul”
Texte: Num 6,22-27; Ps. resp. 89; Fil 3,8-14; Ioan 15,9-17
Sunt momente în viață în care simțim nevoia să ne oprim puțin din mers, să privim în urmă și să spunem, cu sinceritate și cu recunoștință: Doamne, îți mulțumesc!
Cred că Sfânta Liturghie pe care o celebrăm astăzi este, înainte de toate, o astfel de oprire. Nu pentru a face un bilanț al unei vieți, nici pentru a număra anii ca pe niște cifre adunate una peste alta, ci pentru a recunoaște că, în spatele tuturor anilor, al întâlnirilor, al bucuriilor, al responsabilităților, al încercărilor și al oamenilor care m-au însoțit, se află un Dumnezeu care nu m-a lăsat niciodată singuri.

Prima lectură ne-a pus pe buze binecuvântarea lui Aaron: „Domnul să te binecuvânteze și să te păzească! Domnul să-și lumineze fața lui asupra ta și să se îndure de tine! Domnul să-și îndrepte spre tine și să-ți dăruiască pacea!”
Ce cuvinte mai frumoase am putea primi într-o zi ca aceasta? Pentru că, atunci când privim în urmă, descoperim că viața nu este numai ceea ce am făcut noi pentru Dumnezeu, ci, mai ales, ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi.
De aceea, poate că cea mai adevărată întrebare pe care o putem pune atunci când ajungem la un asemenea moment al vieții nu este: „Ce am realizat?”, ci: „Cât de mult m-a binecuvântat Dumnezeu?”

Și răspunsul nu poate fi decât unul singur: mai mult decât meritam, mai mult decât am puteam înțelege și, de multe ori, mai mult decât am știut să recunoaștem.
Psalmul ne-a făcut să spunem: „Tu, Doamne, ai fost scăparea noastră din generație în generație!” (...)
Și apoi rugăciunea adresată Domnului: „Învață-ne să nu uităm cât de puține sunt zilele noastre, ca să ajungem la gânduri înțelepte”.
Interesant este că psalmistul nu spune: „Învață-ne să numărăm anii”, ci „zilele”. Pentru că viața se construiește din zile. O zi după alta. O întâlnire, una după alta. O alegere, una după alta. O rugăciune, una după alta. O încercare după alta. O bucurie după alta.
Și, privind în urmă, constatăm că Dumnezeu a fost prezent nu numai în marile momente ale vieții, ci și în zilele obișnuite, în cele pe care aproape că le-am uitat. Dumnezeu lucrează și prin ceea ce ni se pare mic, simplu, obișnuit.

Poate că tocmai aceasta este una dintre cele mai frumoase lecții pe care trebuie să o învățăm odată cu trecerea anilor: nu toate lucrurile importante din viață sunt spectaculoase. Uneori, cele mai mari daruri au venit discret: o persoană întâlnită la timpul potrivit, un cuvânt care ne-a încurajat, tot la un moment potrivit, un preot care ne-a inspirat, un coleg care ne-a rămas prieten, o comunitate care ne-a primit, o încercare prin care am trecut și din care am ieșit mai întăriți.
De aceea, această Liturghie este o Liturghie a mulțumirii pentru toți. Toți oameni care m-au însoțit.
Astăzi sunt aici preoți care împărtășesc aceeași vocație și aceeași misiune, colegi de promoție cu care a început cândva un drum comun, preoți prieteni care au devenit parte din istoria personală, episcopi care reprezintă comuniunea Bisericii, Nunțiul Apostolic, Episcopul auxiliar, Arhiepiscopul emerit și frații episcopi care au venit să fie împreună la această celebrare.

Fiecare prezență spune ceva. Fiecare persoană prezentă poartă o bucățică din această istorie. Și, în fața lui Dumnezeu, putem spune: „Îți mulțumesc, Doamne, pentru oamenii pe care i-ai pus pe drumul meu.”
Dar Evanghelia ne duce și mai adânc. (...) Isus spune: „Nu voi m-ați ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi.”
Poate că nu există cuvinte mai potrivite pentru a vorbi despre vocația noastră la preoție.
La începutul drumului nostru, am crezut poate că noi am făcut o alegere. Am ales seminarul, am ales preoția, am spus „da” chemării noastre. Și, într-un anumit sens, este adevărat. Dar, privind astăzi în urmă, înțelegem mai bine că, înainte ca noi să-l alegem pe Cristos, El ne-a ales pe noi.
„Nu voi m-ați ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi.”
Aici se află secretul oricărei vocații adevărate. Nu în calitățile noastre, nu în meritele noastre, nu în ceea ce am putea pretinde că am făcut pentru Dumnezeu, ci în invitația Lui.
El mi-a spus primul: „Vino!”
El a pus în inima noastră dorința de a-l sluji.
El ne-a susținut când entuziasmul începutului a trecut.
El ne-a ridicat atunci când am obosit.
El ne-a iertat atunci când am greșit.
El ne-a dat oameni pe care să-i iubesc și oameni prin care să fiu iubit.
El ne-a încredințat o parte din poporul său.

Și, de aceea, după atâția ani, nu pot spune: „Priviți ce am făcut eu”, ci mai degrabă: „Priviți ce poate face Dumnezeu cu un om care încearcă să-i rămână fidel.”
Sfântul Paul, în lectura a doua, spune un lucru care mi se pare extraordinar de potrivit pentru orice moment de bilanț: „Desigur nu că mi-am atins țelul, nici că nu sunt încă desăvârșit, dar aleg înainte, căutând să cuceresc toate acestea...Eu nu consider că mi-aș fi atins țelul, dar fac un singur lucru: dau uitării cele din urma mea și tind la cele dinainte, cu ochii la țintă...”.

La prima vedere, am putea spune că aceste cuvinte sunt surprinzătoare după o viață lungă de slujire. Sfântul Paul ar fi putut spune: „Am făcut destul. Am alergat destul. Am ajuns.” Dar nu spune aceasta.
El spune: „Alerg mai departe.” (...)
Este o lecție importantă și pentru noi. Viața creștină nu are o vârstă la care putem spune: „Gata, am terminat.” Cât timp Dumnezeu ne dă viață, El ne cheamă să mergem înainte, cu ochii fixați spre țintă.

Putem privi în urmă cu recunoștință, dar nu trebuie să rămânem în trecut.
Putem mulțumi pentru ceea ce a fost, dar trebuie să fim disponibili pentru ceea ce Dumnezeu mai vrea să facă prin noi.
Putem spune „Doamne, îți mulțumesc pentru drumul parcurs”, dar trebuie să adăugăm: „Doamne, sunt încă aici. Spune-mi de ce mai ai nevoie de la mine.”
Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase moduri de a trăi un asemenea moment: nu ca pe o concluzie, ci ca pe o nouă etapă a încrederii pe care ne-o acordă Dumnezeu.
La 75 de ani nu este nevoie să privești numai înapoi. Poți privi înainte cu aceeași rugăciune pe care o avea Samuel: „Vorbește, Doamne, căci slujitorul tău ascultă.”
Iar Evanghelia ne-a spus și de ce putem continua și de ce putem avea curajul de a continua: „Rămâneți în iubirea mea.”
Nu ni se cere să mergem mai departe prin propriile puteri. Nu ni se cere să fim invincibili. Nu ni se cere să nu obosim niciodată. Ni se cere să rămânem în iubirea lui Cristos.
Aceasta este, în cele din urmă, vocația noastră: să rămânem.
Să rămânem cu Cristos.
Să rămânem în Biserică.
Să rămânem aproape de oameni.
Să rămânem disponibili pentru slujire.
Să rămânem recunoscători.
Și, mai ales, să rămânem ancorați în iubire.

Isus spune: „V-am spus acestea pentru ca bucuria mea să fie în voi și bucuria voastră să fie deplină.”
Observăm că Isus nu promite o viață fără încercări. Promite însă bucuria care se naște din faptul că rămânem în iubirea Lui.
Aceasta este bucuria pe care o putem descoperi atunci când privim în urmă și vedem că, în ciuda tuturor lucrurilor, Dumnezeu a fost fidel.
Poate că acesta este cel mai mare motiv de mulțumire astăzi: nu că eu am fost întotdeauna fidel, ci că Dumnezeu a rămas fidel față de mine.

Și atunci, după 75 de ani, după atâția ani de preoție și de slujire a Bisericii, rămâne un singur cuvânt care le poate cuprinde pe toate: mulțumesc, Doamne!
Mulțumesc lui Dumnezeu pentru darul vieții.
Mulțumesc lui Dumnezeu pentru darul credinței.
Mulțumesc lui Dumnezeu pentru chemarea la preoție.
Mulțumesc, Doamne, pentru Biserică.
Mulțumesc, Doamne, pentru slujirea episcopatului.
Mulțumesc, Doamne, pentru părinți și familie.
Mulțumesc, Doamne, pentru colegii de drum.
Mulțumesc, Doamne, pentru preoții și credincioșii care au fost încredințați slujirii mele.
Mulțumesc pentru prieteni.
Mulțumesc și pentru încercări, pentru că și prin ele Dumnezeu m-a învățat să mă sprijin mai mult pe El.

Și, mai presus de toate, mulțumesc pentru că, după toate acestea, pot spune încă: Doamne, vreau să rămân în iubirea ta.
De aceea, în această zi, nu aș vrea să cer de la Dumnezeu mulți ani, ca pe o simplă prelungire a timpului. Aș vrea să cer ceva mai important: să fie binecuvântate zilele care vor veni.
Să fie zile în care să pot sluji cu aceeași bucurie.
Să fie zile în care să pot fi aproape de oameni.
Să fie zile în care să pot încuraja, să pot ierta, să pot asculta, să pot binecuvânta.
Să fie zile în care să pot spune, asemenea Sfântului Paul: „Alerg spre țintă.”
Și, când Dumnezeu va spune că drumul pământesc s-a încheiat, să pot pune totul în mâinile Lui, cu aceeași încredere cu care am încercat să-i pun în mâini fiecare zi.

Iubiți frați și surori,
Poate că, la urma urmei, aceasta este cea mai simplă și cea mai adevărată rugăciune pe care o putem face astăzi:
Doamne, îți mulțumesc pentru tot ce a fost.
Doamne, binecuvântează tot ceea ce este.
Doamne, încredințez în mâinile tale tot ceea ce va fi.
Iar peste toate, să rămână cuvântul lui Cristos: „Nu voi m-ați ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi.”
Dacă El m-a ales, dacă El m-a purtat de mână, dacă El m-a păzit și dacă El m-a chemat să aduc rod, atunci pot privi înainte fără teamă.

Cu recunoștință pentru trecut, cu pace în prezent și cu speranță pentru viitor.
Și pot spune din toată inima, împreună cu psalmistul: „Doamne, tu ai fost scăparea mea din neam în neam”.
Iar eu aș îndrăzni să adaug astăzi:
Doamne, rămâi cu noi și în generația care vine.

Binecuvântează Biserica ta, binecuvântează-i pe preoții și episcopii ei, binecuvântează-i pe cei pe care ni i-ai încredințat și fă ca viața noastră să fie, până la capăt, un răspuns de iubire la iubirea ta.
Amin.