Un an cu papa Leon. Mărturisind Evanghelia prin intermediul unității

Andrea Tornielli 
7 mai 2026

Pacea și unitatea Bisericii au fost cele două teme frecvente și portante ale primului an de pontificat al papei Leon al XIV-lea, care continuă să ceară rugăciuni pentru aceste intenții. Dacă pacea s-a impus ca urgență din cauza înmulțirii conflictelor fără sens și a erodării progresive a dreptului internațional, unitatea Bisericii este firul roșu care traversează întregul magisteriu al episcopului Romei care s-a născut la Chicago și a devenit misionar în Peru. Modul în care Leon a repetat apelurile sale la unitatea celor care cred în Cristos este deosebit de semnificativ și nimic nu are a face cu exigența unei ”normalități” ori a unei liniști care să adoarmă diferențele și, poate, chiar să dilueze contrastele. Papa a explicat clar acest lucru în discursul adresat cardinalilor la consistoriul extraordinar din 7 ianuarie 2026 când, prezentând perspectiva conciliară îmbrățișată de pontificatele predecesorilor, a vorbit de atracție citând cuvintele lui Benedict al XVI-lea: «Biserica nu face prozelitism. Ea se dezvoltă mai degrabă prin atracție: după cum Cristos îi atrage pe toți la sine prin forța iubirii sale, care a culminat în jertfa Crucii, tot la fel Biserica își îndeplinește misiunea în măsura în care, fiind asociată cu Cristos, săvârșește toate lucrările ei în conformitate spirituală și concretă cu iubirea Domnului ei». Papa Leon, după ce a amintit că cel mai recent predecesor al său «s-a aflat într-un acord perfect cu această orientare și a repetat-o de mai multe ori în diferite contexte», adăuga la rândul său: «Astăzi o preiau cu bucurie și o împart cu voi. Și vă invit ca, împreună cu mine, să acordăm bine atenție la ceea ce papa Benedict indica drept forța care conduce această mișcare de atracție: această forță este charis, agape, este iubirea lui Dumnezeu care s-a întrupat în Isus Cristos».

În acel discurs, Leon al XIV-lea afirma: «Iubirea lui Cristos ne mână căci ne stăpânește, ne învăluie, ne cucerește. Iată forța care îi atrage pe toți la Cristos... Unitatea atrage, dezbinarea împrăștie. Cred că se observă aceasta și în fizică, atât în microcosmos, cât și în macrocosmos. Prin urmare, pentru a fi o Biserică cu adevărat misionară, capabilă să mărturisească forța atractivă a iubirii lui Cristos, e necesar ca mai întâi de toate să punem în practică porunca sa, unica pe care El ne-a dat-o, după ce a spălat picioarele discipolilor: ”Aşa cum eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unii pe alţii!” (In 13,34)».

Cuvintele lui Isus în această privință arată inima misiunii: «Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii» (ibid., v.35)”. Unitatea Bisericii se arată, așadar, în această capacitate de a trăi, prin har, relații noi cu frații și surorile. Se manifestă în această capacitate de a ține unii la alții și de a ne ierta reciproc, făcând să strălucească acea comuniune care, în experiența creștină trăită de o manieră autentică, prevalează asupra oricărei diferențe și dezbinare. Se manifestă în această capacitate de a depăși tensiunile și conflictele, recunoscându-ne cu toții chemați, cu toții păcătoși iertați și nevoiași de îndurare și slujitori inutili, cu toții la fel de inundați de o iubire infinită pe care nu am meritat-o. Se manifestă în capacitatea de a trăi în sinodalitate, care nu este altceva decât modalitatea concretă de a fi în comuniune în Biserică.

În acest fel, numai când trăiește în acest fel, comunitatea creștină atrage. Și atrage când nu este auto-centrată, când nu se gândește să strălucească cu lumina proprie ori când imită stângaci strategiile de marketing ale agențiilor de publicitate, când nu alimentează polarizarea ideologică. Comunitatea creștină atrage și este, așadar, misionară atunci când oglindește, prin intermediul unității, lumina Altcuiva, știind să ofere tuturor acea îmbrățișare de milostivire pe care ea însăși a simțit-o mai întâi și continuă să o simtă zi de zi la întâlnirea cu Cristos.

Unitatea Bisericii nu înseamnă conformism, nici un trai liniștit, ci efectul unei iubiri care ne învăluie și dorește să se răspândească pretutindeni, făcând ca faptul de a fi împreună să prevaleze asupra formelor de protagonism, comuniunea asupra dezbinării, blândețea asupra aroganței, cuvintele de pace asupra limbajului de ură care, din nefericire, afectează o parte atât de mare a spațiului digital. Unitatea Bisericii nu-i privește numai pe creștini și nici numai pe cei care cred. Explica acest lucru papa Leon la Sfânta Liturghie de început a slujirii sale petrine exprimând «marea dorință» a «unei Biserici unite, semn de unitate și de comuniune, care să devină plămadă pentru o lume reconciliată», îndemnând lumea să privească la Cristos, să se apropie de El, să asculte «propunerea sa de iubire ca să devină unica sa familie: în unicul Cristos noi suntem una. Aceasta este calea de străbătut împreună, între noi, dar și cu Bisericile creștine surori, cu cei care parcurg alte drumuri religioase, cu cei care cultivă neliniștea căutării lui Dumnezeu, cu toate femeile și toți bărbații de bunăvoință pentru a construi o lume nouă în care să domnească pacea». Într-un ceas dramatic pentru istoria omenirii și într-o lume sfâșiată de războaie, unitatea Bisericii este o profeție de pace pentru toți.