Arhiepiscopul de Monaco: Papa ne va ajuta să recunoaștem ”sărăciile ascunse”

Edoardo Giribaldi – Cetatea Vaticanului

Mergând dincolo de aparențele strălucirii, se redescoperă fragilitatea universală. Nu legănați de mișcarea lentă a unui iaht și nici amețiți de muzica unei recepții exclusive — câteva dintre clișeele tipice atribuite celor care frecventează Principatul Monaco — ci mișcați de întrebări răsunătoare, ”care afectează cu atât mai mult cu cât viața pare, cel puțin la prima vedere, mai ușoară”. În acest context, însă, nu de puține ori se acumulează singurătăți și neliniști: umbre interioare pe care, venirea unui pontif, poate contribui la iluminarea lor, pentru a se apropia și de cei care trăiesc în sărăcie materială. Este una dintre interpretările indicate de arhiepiscopul de Monaco, monseniorul Dominique-Marie David, vorbind mass-mediei de la Vatican despre călătoria apostolică pe care Suveranul Pontif o va întreprinde pe 28 martie a.c., în Principat, al doilea stat ca mărime din lume, după Statul Cetății Vaticanului.

Excelență, un aspect al Monaco-ului care este adesea puțin subliniat, este acela al puternicei sale dimensiuni multiculturale. Ce poate spune realitatea Principatului Bisericii universale cu ocazia vizitei papei Leon al XIV-lea?

Una dintre caracteristicile care m-a surprins cel mai mult când am sosit aici ca arhiepiscop, acum șase ani, este faptul că, în interiorul unui stat atât de mic – de doar doi kilometri pătrați – conviețuiesc realități extrem de diverse. În Monaco sunt reprezentate aproape 150 de naționalități: într-un anumit sens, lumea întreagă este prezentă în acest spațiu mic. Adesea există o imagine oarecum caricaturală a Principatului, văzut doar ca un oraș al luxului. În realitate, bogăția sa provine din marea varietate de origini și, de asemenea, dintr-o anumită amestecare socială. Multe persoane lucrează în Monaco fără să locuiască neapărat acolo. Toate acestea contribuie la bogăția țării noastre și a Bisericii. De aceea cred că, chiar și pentru papă, vizitarea unei țări atât de mici poate avea o semnificație importantă: la urma urmei, el se adresează întregii lumi. Misiunea sa este de a duce Evanghelia, de a întări credința și de a răspândi un mesaj de pace și de demnitate a persoanei. Este probabil, așadar, ca ecoul unei astfel de vizite să depășească granițele micului nostru stat.

Monaco este adesea perceput ca un simbol al bogăției. Ce forme de sărăcie rămân invizibile? Există lipsuri care nu sunt economice, ci relaționale, spirituale sau culturale?

Sărăciile sunt numeroase și adesea foarte profunde. Eu însumi am devenit conștient de acest lucru în ultimii ani, și datorită celor care m-au ajutat să înțeleg realitatea din Monaco dincolo de stereotipurile și imaginile răspândite în mass-media. În primul rând, există sărăcii materiale, uneori foarte ascunse și greu de văzut. Mulți oameni locuiesc în jurul Principatului, lucrează și contribuie la viața țării, dar uneori se află în condiții dificile, în special în ceea ce privește locuința sau costul vieții. Multe asociații, inclusiv din cadrul diecezei, sunt atente la aceste situații. Alături de aceste dificultăți materiale, însă, există și alte forme de sărăcie: singurătatea și criza sensului vieții. Atunci când cineva se bucură de un anumit nivel de bunăstare și nu are preocupări materiale majore, se ridică și alte întrebări: ce sens ar trebui să dea vieții sale? Nu este neobișnuit să întâlnești oameni care suferă de singurătate. Vedem, de asemenea, părinți dezorientați în educarea fiilor, despărțiri și drame familiale cu atât mai șocante cu cât viața pare, cel puțin la suprafață, mai ușoară. De aceea, sarcina noastră este să rămânem atenți la aceste sărăcii ascunse, să avem grijă unii de alții și să știm să recunoaștem situațiile de fragilitate care, deși nu sunt întotdeauna vizibile, sunt reale și uneori foarte dureroase.

Într-un context în care bunăstarea pare a fi regula, schimbă acest lucru modul în care Biserica recunoaște și abordează sărăcia?

Din fericire, solidaritatea este foarte prezentă. În Monaco, organizații foarte active precum Caritas Monaco, Societatea Sfântului Vincențiu de Paul, Legione di Maria și numeroase asociații bisericești și civile lucrează pentru a îngriji copiii aflați în dificultate, familiile fragile, vârstnicii și bolnavii. Această atenție se reflectă și în activitatea Bisericii. Ideea este de a avea grijă unii de alții și nu pur și simplu de a trăi într-o țară care oferă o bună calitate a vieții și un anumit nivel de securitate. Misiunea noastră aici, în Monaco, este să fim și mai atenți la oameni și să nu pierdem niciodată ocazia de a mărturisi Evanghelia celor aflați în nevoie.

Ați observat vreodată cazuri în care cei care au mult primesc spiritual de la cei care au puțin?

Când Biserica vorbește - în parohii, mișcări sau prin intermediul episcopului - nu își alege propriul public. În anumite momente importante din viața țării, avem ocazia să ne adresăm tuturor. Este dificil să fie măsurate roadele unui cuvânt, ale unei predici sau ale unei mărturii. Ar trebui să-i întrebăm pe cei care ascultă. Cu toate acestea, nu este neobișnuit să primim feedback-uri care arată cum anumite mesaje, în timp, reușesc să ajungă la inimile oamenilor. Acesta este scopul nostru: să nu rămânem superficiali, ci să atingem persoana în profunzime. Dincolo de diferitele roluri și responsabilități pe care fiecare le poate avea în Monaco, esențialul este ca persoana să fie provocată interior și ca inima să se deschidă către un cuvânt capabil să trezească, să convertească și să-și îndrepte viața către ceilalți. Poate că nu vedem întotdeauna rezultatele imediat, dar știm că mulți ascultă și că, puțin câte puțin, se poate deschide o cale. Constatăm aceasta și din numărul tot mai mare de persoane care cer Botezul sau doresc să revină în Biserică.

Vi se întâmplă vreodată să le spuneți oamenilor lucruri pe care nu se așteaptă să le audă de la un episcop?

Aici, după cum se știe, religia catolică este religia de stat. Mulți se așteaptă, prin urmare, ca episcopul și Biserica să vorbească în primul rând despre experiența spirituală și primirea credinței. Totuși, mai ales cu ocazia sărbătorii naționale sau a altor evenimente importante, încerc să reamintesc că, credința catolică nu este doar o identitate culturală sau un patrimoniu istoric. Este, de asemenea, o responsabilitate care ne influențează modul de viață, alegerile și discernământul. Pentru unii, poate fi o perspectivă nouă: nu este suficient să te numești catolic și să nu fii mândru de asta. Trebuie să înțelegem și consecințele în modul în care privim lumea, pe ceilalți – în special pe cei mai săraci – și în coerența vieții noastre. Dacă este surprins cineva, probabil este tocmai din acest motiv: credința presupune consecințe și necesită o adevărată coerență a vieții, așa cum ne propune Evanghelia.

Dacă ar trebui să rezumați misiunea Bisericii din Monaco cu o singură imagine evanghelică, pe care ați alege-o?

Mă gândesc la două imagini evanghelice. Prima este cea a oii pierdute: mobilizarea tuturor energiilor noastre - preoți, laici, parohii și mișcări - astfel încât Vestea cea Bună să ajungă chiar și la cel care pare mai distanțat sau nesigur. A doua este episodul lui Zaheu. Isus alege să intre în casa unui om care nu avea o reputație bună, chiar dacă era bogat și important din punct de vedere social. O face pur și simplu pentru a-l ajuta să descopere frumusețea și bucuria Evangheliei. Prin apropiere și prietenie, îi revelează că Împărăția lui Dumnezeu este deja prezentă și intră în viața și inima sa. Prin urmare, cred că vizita papei va fi un mare har.