B.S. Șevciuk: Trecem printr-o tragedie care în ultimele luni s-a agravat

Vatican News - 23 februarie 2026. Vă oferim aici, în traducerea noastră de lucru, un amplu și impresionant interviu cu întâistătătorul Bisericii Greco-Catolice din Ucraina, arhiepiscopul major Sviatoslav Șevciuk, prilejuit de a patra comemorare a războiului din Ucraina. Interviul a fost realizat de Svitlana Dukhovych, de la redacția ucraineană Vatican News. 

Preafericirea Voastră, au trecut patru ani de la începutul războiului de amploare din Ucraina. Ce ați dori să spuneți cu această ocazie? 
Aș spune că este o comemorare tragică. Nimeni nu și-ar fi imaginat vreodată un război în Europa care să dureze patru ani. Și când spunem patru ani, ne referim doar la invazia rusă de amploare. Războiul, de fapt, a început în 2014 odată cu ocuparea Crimeei și a unei părți din Donbasul de Est. Ne confruntăm cu o adevărată tragedie care s-a agravat și mai mult în ultimele luni. Numărul civililor morți și răniți continuă să crească. Pot spune că nici măcar la începutul invaziei, în 2022, situația nu era atât de dramatică precum este astăzi, mai ales în această iarnă, în special în capitala Ucrainei.

Cum locuiesc oamenii din apropierea catedralei dumneavoastră din Kyiv, de exemplu? Cum îi ajută Biserica să abordeze aceste provocări? 
Kyivul se confruntă cu o adevărată tragedie, pe care unii o numesc astăzi ”Kholodomor”, din cuvântul ucrainean kholod, care înseamnă ”frig”. Cu toții cunoaștem cuvântul ”Holodomor”, genocid prin înfometare artificială; dar acum ne confruntăm cu o altă formă de genocid, legată de frigul iernii. Această iarnă este cea mai rece din ultimul deceniu: temperaturile din Kyiv au scăzut la -20 de grade Celsius. Rușii distrug metodic infrastructura vitală a orașelor ucrainene, în special a capitalei. Kyivul, una dintre cele mai mari capitale ale Europei, are aproape 4 milioane de locuitori. Sistemul de încălzire și electricitate este centralizat: fiecare cartier are propria centrală care furnizează electricitate și apă caldă clădirilor. În cartierul nostru, nu există gaz: se gătește cu electricitate, care este necesară și pentru a pompa apă potabilă în clădiri cu nouă și douăzeci de etaje. În această iarnă, multe centrale, construite în epoca sovietică și, prin urmare, cunoscute rușilor, au fost distruse. Când temperaturile au scăzut sub 20 de grade Celsius, electricitatea și apa caldă nu au mai putut fi furnizate; țevile au înghețat și s-au crăpat, chiar și sistemele de canalizare au fost grav avariate. Imaginați-vă o clădire care adăpostește trei mii de oameni: totul în apartamente este înghețat, iar temperatura din interior este cu doar câteva grade mai mare decât cea de afară, iar băile sunt inutilizabile. Mulți sunt blocați în casele lor și nu știu unde să meargă.

Cum reacționăm? Așa-numitele Centre de reziliență au fost amenajate în fața clădirilor mari: corturi încălzite de generatoare, unde oamenii își pot încărca dispozitivele, pot bea ceai fierbinte, pot sta împreună și se pot încălzi. Unii își petrec noaptea acolo. Școlile și grădinițele au fost, de asemenea, adaptate pentru a oferi adăpost. Am deschis un Centru de reziliență în catedrala noastră, în adăpostul de la demisol. Generatorul nostru funcționează aproape douăzeci de ore pe zi, deoarece de la rețeaua orașului primim electricitate doar două sau trei ore. Mulți oameni dorm acolo și, de fapt, locuiesc acolo: trebuie să le asigurăm totul, pentru că nu se pot întoarce la casele lor. Primarul orașului Kyiv i-a invitat pe cei care pot să părăsească temporar orașul; se estimează că aproape o jumătate de milion de oameni au plecat. Totuși, mulți rămân pentru că lucrează sau nu au altă alternativă. Școlile, universitățile, super-marketurile, spitalele și farmaciile sunt deschise, dar problema majoră rămâne funcționarea infrastructurii vitale. Și această distrugere metodică continuă: dronele survolează orașul, identificând centralele electrice încă funcționale, apoi, cu rachete și atacuri țintite, sunt lovite. Aceasta este, pe scurt, situația pe care o trăim.

De la începutul războiului de amploare, Biserica din Ucraina a fost mereu alături de popor. De-a lungul acestor patru ani, se pot distinge diferite faze ale acestui angajament. Cum ați descrie faza actuală, caracterizată de oboseala populației? Cum continuă Biserica să sprijine și să însoțească oamenii astăzi? 
Suntem cu toții același popor și suferim împreună. Sunt cetățean al Kyivului, iar frigul nu întreabă: ”Ești preot sau episcop?” sau ”Cărei Biserică aparții? Cum te rogi lui Dumnezeu?”. În fața acestei tragedii, suntem cu toții egali; încercăm să rămânem uniți, să ne ajutăm și, de asemenea, să găsim un sens creștin: cum să trăim ca și creștini în aceste condiții. Există unele particularități în acest moment. Când guvernul ordonă evacuări forțate din zonele de luptă, oamenii preferă să se mute în cele mai apropiate orașe mari, cum ar fi Kharkiv, Chernihiv sau Sumy. Este clar că unul dintre obiectivele bombardamentelor este tocmai acela de a descuraja populația, de a o constrânge să-și abandoneze propriile casele. Unii analiști susțin că scopul este de a fi creată o zonă tampon fără civili, pentru a facilita manevrele militare. Dar oamenii rămân, nu pleacă, iar noi încercăm să aducem ajutoare acolo unde sunt și copii și vârstnici. Poate că inamicul se aștepta ca ucrainenii să fugă, dar nu este așa. O altă observație de la Kyiv este că nu există niciun sentiment de oboseală care să ducă la disperare sau resemnare: dimpotrivă, cu aceste atacuri constante cu rachete, voința de a rezista crește. Nu pot explica acest fenomen, dar vă pot povesti despre un episod din catedrala mea. Un copil de cinci ani, care participă întotdeauna la Liturghie, mi-a răspuns astfel când l-am întrebat dacă este frig în casa lui: ”Dacă eu voi învinge frigul, Ucraina va învinge și ea”. Era evident că este frig în casa lui, pentru că era îmbrăcat în haine groase, dar, în ciuda a toate, se simțea un erou. Pentru mine, aceasta este vocea nu numai a acelei familii, ci a întregului popor. În Centrele de reziliență, oamenii zâmbesc și cântă; în curți și în fața clădirilor înghețate, pun muzică și dansează. Este ceva care ne uimește și pe noi. Dar, evident, durerea crește, cu atât de mulți morți și răniți. Potrivit Misiunii ONU pentru drepturile omului în Ucraina, 2025 a fost anul cel mai letal pentru civili de la începutul invaziei. Numărul civililor uciși și răniți a crescut cu 31% față de 2024 și cu 70% față de 2023. Cu cât se vorbește mai mult despre acorduri de pace, cu atât mai mult sânge curge pe pământ ucrainean. În timp ce puternicii lumii se întâlnesc pentru a discuta cine ar trebui să exercite mai multă presiune, poporul suferă. Aceasta este situația pe care trebuie să o înfruntăm și să o însoțim. Trebuie să spun, de asemenea, că frica oamenilor scade în timpul bombardamentelor: devine o obișnuință, iar acest lucru este periculos, pentru că uneori pierdem sensibilitatea față de durerea celorlalți. De aceea, Biserica trebuie să cultive întotdeauna un simț religios de respect pentru suferința umană, pentru că știm că în fiecare suferință este prezentă suferința lui Cristos însuși.

Este probabil ca preoții și persoanele consacrate să simtă în continuare o profundă empatie, inclusiv pentru că în mediul lor familial au trecut prin doliu. 
Desigur, nu există familie în Ucraina care să nu fi trăit durerea ori doliul pentru pierderea unui frate, a unei surori, a unui părinte ori a unui fiu, uciși ori răniți. Din Sinodul episcopilor [Bisericii greco-catolice] am lansat un program de însoțire pentru preoți și persoanele consacrate. Am predispus un chestionar ca să înțelegem cum se simt. Interesant: majoritatea covârșitoare susține că nu vor să-și ia o vacanță ori să se odihnească. La început, mi-am zis: ”Ce oameni buni!” Dar psihoterapeuții ne-au explicat că este semnalul unei traume: psihologic, ei nu sunt capabili să se îndepărteze de parohie ori de comunitate pentru că le este teamă că, în absența lor, se poate întâmpla ceva grav în casele lor ori în biserici. Îmi vine greu și mie să ies din Ucraina: primesc în continuu știri despre ultimele evenimente de la Kyiv. Un psihoterapeut mi-a spus: ”Când bombardează la Kyiv, suferiți chiar dacă vă aflați la Roma? Acesta este semnul unei traume”. Iată de ce îi însoțim pe preoții noștri în cadrul unui program de vindecare a rănilor: cine a trăit și a depășit propria suferință devine un ”medic rănit”, capabil să-l înțeleagă pe cel care suferă și să-l conducă la vindecare, chiar pe plan psihologic și mental. Sănătatea mentală și spirituală este în centrul eforturilor noastre. Acumulăm o experiență pe care n-am avut-o înainte și care va putea să devină un tezaur pentru alte Biserici care nu au cunoscut o asemenea tragedie ca să-i ajute pe oameni să se apropie de Dumnezeu, de Cristos, izvorul mântuirii și al sănătății, nu doar la nivel spiritual, dar și mental și trupesc.

În ultimii patru ani, Biserica din Ucraina a simțit pe diferite căi solidaritatea Bisericii universale. Ce exemplu ați dori să ne împărtășiți despre această apropiere? 
În acești patru ani am primit o solidaritate foarte mare din toată Biserica universală, promovată mai ales de Sfântul Părinte: la început, de papa Francisc, de venerată amintire, iar acum, de papa Leon. Suntem sincer recunoscători față de Sfântul Părinte și față de toți frații și surorile în Cristos, față de toți oamenii de bună voință care și-au exprimat apropierea. Solidaritatea a avut suișuri și coborâșuri. Îmi amintesc că în primele zile de război ajutoarele umanitare soseau în mare cantitate din diferite țări din Europa și din lume. Anul trecut, în 2025, în schimb, ajutoarele aproape că dispăruseră. A primi aprobări pentru proiectele destinate celor care nu aveau mijloace de supraviețuire era tot mai greu. La începutul anului 2025, se estima că aproape cinci milioane de persoane din Ucraina s-ar afla în nesiguranță alimentară, dar numai 2,5 milioane puteau să primească asistență. În această iarnă, tragică din cauza frigului și a greutăților, imaginile cu persoane care suferă și încearcă să reziste au reaprins solidaritatea internațională, amintind de perioada februarie – martie 2022. Aș vrea să vă povestesc un episod. După fiecare bombardament la Kyiv, împărtășeam deseori actualizări cu prietenii. Am trimis la vreo zece persoane o fotografie cu urmările unui atac, însoțită de un scurt comentariu: ”Am supraviețuit după o altă noapte infernală la Kyiv. Temperatura e de minus douăzeci de grade. Bătălia pentru viață, omenie și solidaritate continuă”. Printre destinatari se afla și cardinalul Grzegorz Ryś, arhiepiscop de Cracovia, care a răspuns cu o solidaritate imediată. Duminica următoare, a anunțat o colectă pentru Kyiv, făcând public mesajul meu. Trei zile mai târziu ne-a scris că în contul asociației Caritas s-au strâns un milion de zloți. Patru zile după aceea, primele camioane cu generatoare erau deja pe drum către Kyiv. Comentând gestul acesta, mi-am amintit de dictonul latin: ”Bis dat qui cito dat” – ”Dă de două ori cel care dă repede”. Într-adevăr, generatoarele erau extrem de urgente pentru a salva vieți omenești. Spontaneitatea acestei solidarități a fost remarcată și de papa, care a mulțumit celor care se pun repede în mișcare ca să sară în ajutor. Mai târziu, și Conferința episcopală polonă, alte Biserici din Europa, cu precădere Conferința episcopală italiană prin asociația Caritas, au organizat colecte de ajutoare umanitare și au adus contribuția lor. Astăzi, trăim un val de solidaritate care trece de susținerea economică: pentru noi este important ca în toate parohiile europene să se vorbească de suferința de la Kyiv, pentru că memoria și rugăciunea creștină au reușit să atingă conștiințele și inimile. Sunt profund recunoscător tuturor celor care au contribuit la salvarea de vieți omenești în Ucraina.

Beatitudine, cu ocazia celei de-a patra comemorări, ce mesaj ați dori să adresați comunității internaționale și credincioșilor din lumea întreagă? 
Cred că a patra comemorare a acestui război este o rușine pentru omenire. Este rușinos faptul că, în patru ani, comunitatea internațională nu a reușit să oprească mâna ucigătoare a agresorului. Unii istorici au remarcat că, în ținuturile noastre, al Doilea Război Mondial a durat mai puțin decât actuala agresiune rusă împotriva Ucrainei. Este ceva care nu ar fi trebuit să înceapă niciodată și care acum trebuie să înceteze. De aceea, la această tristă comemorare, le cer tuturor să facă o promisiune înaintea lui Dumnezeu și față de ei înșiși: să construiască pacea. Politicienii trebuie să-și facă datoria. Oamenii Bisericii și diplomația, inclusiv cea creștină, trebuie să-și facă partea care le revine. La fel, militarii și voluntarii: fiecare este chemat să-și facă partea sa. Trebuie să facem tot posibilul pentru ca agresorul să se oprească. Mai târziu, va veni un alt timp, un timp de îngrijire a traumei și de reconstrucție a celor distruse de război. Dar aceasta este o altă poveste. ”Orate pro nobis!” – ”Rugați-vă pentru noi!”.