Anul s-a înnoit, dar sufletul? Propuneri pentru aerisirea casei interioare

Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă 
5 ianuarie 2025 – Vatican News. Dacă este adevărat că sufletul culturii este cultura sufletului, atunci începutul noului an civil, sărbătoarea Epifaniei și încheierea Jubileului speranței pot fi o prețioasă ocazie de a reașeza ”mobilierul” interior, de a pune la punct ceea ce nu mai corespunde așteptărilor ori, pur și simplu, de a elibera spațiul ocupat de realitățile dăunătoare. Asemenea unei plante ori unei grădini, sufletul are nevoie de îngrijire și nimeni nu poate să o facă din afară. Desigur, până și calea cea mai lungă începe cu primul pas, cel mai greu, dar important este ca lucrurile să nu fie lăsate la voia întâmplării. Posibilitățile sunt nenumărate și, privind la situația personală concretă, uneori primul sentiment este acela de resemnare, dar unele propuneri concrete pot împrospăta aerul respirației sufletești.

Spovada

”Of, ce greu îmi vine, nici nu-mi aduc bine aminte cu ce am păcătuit... Data viitoare trebuie să mă spovedesc la un interval de timp mai scurt”. Cunoaștem cu toții astfel de momente. Pentru o bună îngrijire a sufletului, duhovnicii recomandă o spovadă pe lună, aceasta fiind perioada de timp în care memoria ne ajută fără un efort ieșit din comun. Desigur, când e vorba de vreun păcat de moarte, e necesar ca spovada să fie făcută cât mai devreme. Mai mult decât un ritual plicticos și umilitor, spovada reprezintă, probabil, cel mai măreț moment al vieții, fiind momentul adevărului adevărat al unei creaturi greșitoare în fața Creatorului iubitor. Nimic nu eliberează mai mult decât adevărul iubitor. Iar într-un timp în care nu lipsesc ofertele de detoxificare a organismului, cu efecte limitate și chiar nesigure într-o lume din ce în ce mai poluată, mărturisirea sacramentală a păcatelor oferă vieții o acoperire completă și nelimitată, având beneficii neprețuite nu doar asupra sufletului nemuritor, dar și a trupului trecător. Respiră altfel. Rareori în viață reușim să facem ”o spovadă bună”, pentru că de multe ori presiunea unei ocazii (un botez, o nuntă, o ceremonie...) este însoțită de lipsa cercetării aprofundate a cugetului ori de șubrezenia căinței interioare, iar în astfel de situații, îndeplinirea unei datorii obiective riscă să rămână fără efecte pe plan personal: mai bine decât nimic. Alteori, spovada este amânată atât de ușor pentru un imponderabil ”mai târziu”, în timp ce rămâne mijlocul sacramental cel mai prețios pentru ușurarea sufletului de povara păcatelor. De aceea, a-și fixa lunar o zi anume, cel puțin cu aproximație, pentru a se spovedi înseamnă a-i permite sufletului să respire pe pământ aerul dumnezeiesc al sfinților și îngerilor din cer.

Pelerinajul

Posibilitățile de a călători fără viză au oferit noi orizonturi pentru un pelerinaj la sanctuarele de departe. Decenii la rând era aproape imposibilă efectuarea unui pelerinaj la Lourdes, Fatima, Ierusalim, Guadalupe sau altele. Cu toate acestea, nu destinația în sine este cea care potolește adevărata sete a sufletului, ci intensitatea trăirii interioare. Oare cine nu și-a propus ca cel puțin o dată în viață să facă un pelerinaj în Țara Sfântă, dar dacă acesta nu este chiar la îndemâna oricui din punct de vedere financiar, se poate începe cu un obiectiv mai puțin celebru, dar mai apropiat, cum ar fi Cacica, Radna, Cărbunari, Șumuleu Ciuc, Cimitirul Săracilor de la Sighetu Marmației ori vreo mănăstire spre care unul se simte atras. Pentru a nu mai spune că un pelerinaj la sanctuarele din țară, unde infrastructura de călătorie și primire nu este întotdeauna bine pusă la punct și solicită nu puține renunțări dureroase, poate fi la fel de meritoriu, dacă nu chiar mai mult decât un pelerinaj dincolo de hotare. Important este, din nou, alegerea de a fi pelerin la un sanctuar cel puțin o dată pe an, iar desfășurarea pregătirilor sufletești, culturale și practice va genera o stare interioară de peregrinare care ridică sufletul la anumite altitudini necunoscute mai înainte. Primul pas într-un pelerinaj îl face inima.

Formarea

Este acel domeniu care niciodată nu poate fi încheiat pentru simplul motiv că provocările vieții se schimbă. Necesitățile copilăriei în fața tainelor creștine nu pot fi aceleași de la vârsta maturității, când se simte nevoia de aprofundare a unor adevăruri de credință. Mijloacele prin care formarea creștină poate fi maturizată sunt nenumărate, dar nu trebuie neglijate cele pe care le avem la îndemână, precum lectura tematică a Sfintei Scripturi, citirea unei cărți de spiritualitate pe subiectul care ne frământă, frecventarea (fizică ori on-line) a unor cateheze pentru adulți și, nu în ultimul rând, stabilirea unei relații cu un duhovnic care să fie consultat cu o anumită regularitate pentru un colocviu spiritual. Într-o perioadă dominată tot mai mult de AI, merită o subliniere specială importanța lecturii. Nu puține sunt persoanele care, neavând timp în cursul zilei să meargă la biserică, citesc lecturile biblice ale Sfintei Liturghii în autobuz ori în stația de tramvai pentru că simțeau că ziua nu e completă fără un Cuvânt care vine de la Dumnezeu. Un motiv în plus pentru aprofundarea formării creștine îl aduce faptul că din ce în ce mai mulți renunță seara la ecranele retro-iluminate și descoperă, din nou sau pentru prima dată, plăcerea nevinovată și memorabilă a cărții de hârtie, mai ales după cină, când cartea din mână, foșnetul paginilor și lumina serii îi permit sufletului să plutească nestingherit în adierile cuvintelor.

Caritatea

O adevărată cultură a sufletului nu poate să nu fie ancorată în realitatea concretă, fără de care riscă să devină o simplă filosofie de viață. Există numeroase posibilități de a concretiza iubirea de aproapele, susținând asociațiile Caritas din fiecare dieceză și eparhie ori alte asociații creștine de ajutorare a celor săraci prin alocarea unei cote din impozitul pe venit. Important este ca în decursul acestui an, asociația aleasă să fie destinația unui gest de caritate, a unei contribuții concrete ori a unei participări la activitățile acesteia. Dacă, din diferite motive, încrederea în asociațiile de caritate nu este în top, atunci fiecare poate să recurgă la mijloace personale pentru un obiectiv pe care să-l îndeplinească cu regularitate, de exemplu având grijă de persoanele nevoiașe din cercul de rude, prieteni și apropiați. Una este să faci o donație pentru persoane pe care nu le vezi și altceva este să te uiți în ochii celui care are nevoie de ajutorul tău, fără a uita că, de multe ori, ajutorul cel mai prețios nu este de ordin material.

Rugăciunea

Oare cine n-a simțit niciodată imboldul de a intra ”la întâmplare” într-o biserică și de a se reculege în tăcere singuratică pentru câteva momente poate într-o zi fericită, poate într-o perioadă de cumpănă, poate în fața unui diagnostic neașteptat, poate într-un ceas de înflăcărare lăuntrică... Unii convertiți ai secolului trecut au urmat această chemare pe când nu erau creștini, dar după ce au intrat, au simțit atât de mult fiorul sacrului încât au căzut pur și simplu în genunchi și și-au schimbat viața. Pe lângă momentele de rugăciune spontană dintr-o biserică, pe care le putem compara cu înghețata de lângă stația de autobuz, cultura sufletului are nevoie și de o alimentație la ore fixe, cel puțin dimineața și seara, precum și de ospățul duminical al Sfintei Împărtășanii. Postul intermitent de la cele sacre poate fi susținut pentru o perioadă limitată, dar ca să fie viu, organismul are nevoie de o hrană sănătoasă și curată. Căci, după cum spunea sfântul Irineu, ”gloria lui Dumnezeu este omul cel viu, iar viața omului constă în vederea lui Dumnezeu”.

*** 
Desigur, aici sunt doar câteva propuneri modeste, concrete și posibile din câteva domenii. În cele din urmă, fiecare știe bine cum stau lucrurile în sufletul său și ce anume trebuie schimbat. Dar când glasul conștiinței revine iar și iar cerând o anumită schimbare interioară, este important ca omul să nu renunțe la cultura sufletului său nemuritor, chemat să fie părtaș la viața lui Dumnezeu care, prin întruparea Fiului său, a binevoit să fie părtaș la firea noastră omenească.